Am fost sambata sa vizitez castelul din titlu. Nu are rost sa ii mai repet numele. Era o zi perfecta pentru o plimbare romantica. Soare, cer senin, eu de unul singur. As fi preferat o zi mai innorata si eventual cu ploaie torentiala, ca sa ma bucur de atmosfera medievala a castelului, dar asta e. Nu stiu inca sa chem ploaia.

Ajung acolo fix la amiaza, cand soarele se afla exact deasupra castelului. Nici un unghi bun momentan de poze. Dau sa intru si vad o bariera intre 2 turnuri. Bah, moderni astia. Au bariera la intrarea in castel. Imi dau seama ca e inchisa si merg spre cealalta intrare. Dupa 25 de minute de inconjurat curtea castelului, vad alta bariera. Bah da-o dreacu, eu pe unde intru? Ma apropii de ea, ca sa fac macar o poza cu interiorul. E doar pentru masini. Ca si in partea cealalta. Mda, macar am admirat peretii jumatate de ora.

Curtea interioara este foarte mare, cu multe cladiri, dintre care 2 sunt mai impunatoare: biserica si turnul principal (vezi panorama). Biserica din pacate era in renovare, asa ca am ales sa vizitez doar turnul. Dupa ce m-am chinuit vreo 10 minute sa imi iau bilet redus, pentru ca nu gaseau alea data mea de nastere in buletin, m-am dus in forta spre turn hotarat sa ma distrez prin tunelurile lui.

In afara de un grup de liceeni si vreo 2 – 3 cupluri, eram cam singur pe acolo. Din loc in loc mai imi trageam cate-o poza. Asa e la plimbare, iti faci poze. Am luat-o si pe vreo 3 locuri interzise, ca sa explorez mai mult din turn, dar imediat se terminau cu vreo usa sau o pereche de gratii. Asta nu imi place la monumentele astea. Au 1000 de metri patrati, 200 de camere, coridoare fara numar, 50 de odai secrete si eu vad doar 3. Pacat de ele. Merit mai mult. In principiu, vreo 2 camere mari sunt de vizitat, o celula, o terasa si niste scari. Sunt interesante. Sau poate sunt eu prea mare fan LOTR si Robin Hood. Marchizul de Sade are si el pe acolo o carte intr-o vitrina.

E un castel fain de vizitat, poate nu printre cele mai tari dar oricum e frumos. La final aveam de gand sa imi iau un soldatel de la magazinul de suveniruri, pentru colectia mea, dar nu aveau decat vederi. Pai e frumos? Au la Louvre si aici nu?La muzeu au luptat armatele pe vremuri? Cred ca as face o afacere buna sa vand soldatei la intrare. Romanul e antreprenor pretutindeni nu? Revin cu poze. Salut!

Un mic teaser din weekend. Vine si articolul, doar sa termin treaba. O zi faina!

Astazi s-a ivit ocazia sa merg la piscina. Cum am intrat, o caldura incredibila m-a izbit in pept (nu in piept sa fie clar). Nu aveau sauna separata, dar iti era inclusa in coada de asteptare la casa de bilete. Un anunt cu “bonne de bain” era pe toti peretii. Era facut sa te urmareasca. Iti spunea ceva de genul ca daca nu ai pe cap casca nu poti intra in apa. Ei, prostii. Ma gandeam ca e asa la misto, ca doar in Romania putea sa fie afisat si pe un banner imens ca tot nu ar fi fost luat in seama, dara pe un amarat de un A4. Chiar daca era scris de 10 ori pe 3 pereti.

Un alt anunt interesant era sub forma de grafica. Niste pantaloni scurti taiati. Adica eu nu am voie cu pantalonii mei scurti, rosii cu marihuana pe ei? Aiurea. L-am intrebat totusi pe un salvamar de acolo, si in franceza noastra stricata, am inteles ca nu. M-a condus intr-un loc de unde sa imi cumpar un sort special de bazin. Era un tonomat. Ca la noi in Automatica, doar ca in loc de Chips-uri si Cola, aveau chiloti de piscina. Mi-am luat o pereche, mi-a dat el o cascheta de apa de imprumut si mi-am facut datoria de a intra in apa.

Un bazin de 50m, cu 8 piste. Dupa ora 20.00 luminile principale se sting, ramanand aprinse doar cele din piscina, si cele din zona de copii. Suntem in Paris, deci trebuiesc masuri speciale pentru a acorda oamenilor romantismul cuvenit. Dupa jumatate de ora eram lesinat de oboseala. Asa e cand inoti pentru prima oara dupa un an. La iesire am stat sa caut un salvamar, caruia sa ii dau casca de inot. L-am gasit dupa vreo 5 minute. Mi-a multumit mult de tot. Cred ca era roman, nu se astepta sa o primeasca inapoi.

Cand am dat sa ies, am aruncat un ochi in oglinda si mi-am dat seama ca seman cu cineva cunoscut. Rambo frate. Aveam o dunga rosie pe frunte de la casca aia. Deci Rambo asta era un bun innotator. Cum de nu am aflat niciodata pana acum. Ciudat. La iesire din cladire am vazut un loc in care iti puteai recapata caloriile pierdute la inot. Un bar. Avea un nume foarte sugestiv: “La Piscine”. Interesant. In metrou am vazut ca eram privit ciudat. De mult se asteptau sa il vada pe Rambo in Paris. Iata ca ajunsesem. Ce bine ma simteam!

Era o vreme cand poiana din spatele blocurilor era cunoscuta drept “Poienita”, in lumea interlopa a mafiilor puternice din Sinaia, mafii ce aveau media de varsta undeva pe la 10 ani. Aveam in mine pe atunci o tinerete de vreo 11 ani cred. Eram printre cei batrani. Capo di tutti capi! Fan infocat al desenelor “Piratii apelor negre”, “Sailor Moon”, “Bambi”, si altele la fel de barbatesti.

Stiu ca eram in vacanta de vara, acea perioada in care pur si simplu o frecai aiurea trei luni de zile. Bah dar nimic nu aveai de facut. Temele de la scoala erau optionale. Daca nu le faceai aveai nota 4, nu pateai nimic rau. Deci erau optionale. Sa revenim. Eu ca un frecator de cimbru inrait, tocmai terminasem de vazut alt episod de desene, nu mai stiu care, ca erau multe rau. Multe desene in zilele alea. “Nu mai e ca pe vremea lui Ceausescu”, ma gandeam eu uneori. Asteptasem ceva ani sa treaca era comunista sa pot baga desene intensiv. Taiasem stema de pe drapelul Romaniei de pe la 4 ani, prin ’88.

Sa revenim. Am obiceiul sa o iau aiurea prin buruieni de cimbru. Si cum terminasem de vazut episodul, mi-a venit in minte sa fac eu o schema in cartier. Sa rad de fraieri. Am pus intr-un ou Kinder de plastic (nu se mai fabrica acum) niste cuie, hartii si alte prostii. M-am dus in padure, le-am ingropat langa un copac, asa cum am vazut eu in filme ca doar langa copaci se ingroapa comorile, si m-am pus pe marcat traseul. Era o arsita dementa afara de ti se topeau plombele din gura, eu fiind singurul pitac prin preajma. Restul o dormeau aiurea. M-am dus in Poienita si vreo 2 ore am marcat-o cu tot felul de indicatoare, mesaje ascunse sub pietre, sageti din pietre, si alte prostii de genul asta. Asta dupa ce facusem un mic foc in care arsesem pe margini foile cu indicii.
Doar asa era in filme.

La sfarsit eram un pic de tot mai rosu ca un rac bronzat. Nu conta, traseul era facut. Am desenat si o harta, pe care am ars-o normal. Asa era in filme. Am aruncat-o in fata blocului, sa o gaseasca pitacii in timp ce se jucau aiurea pe-afara. Normal ca au gasit-o si au inceput sa se bucure. Isi imaginau probabil cum o sa isi cumpere mii de acadele si bomboane. I-am urmarit pana in padure timp de vreo ora, timp in care ma spargeam de ras. I-am vazut sapand langa copacul comorii, dupa care au zis: “Bah au gasit-o altii inainte! Nu e nimic aici”. “E cacat”, m-am gandit eu. Cum dreacu sa o gaseasca, doar eu am pus-o acolo in urma cu jumatate de zi. Au plecat dezamagiti, iar eu am zbughit-o afara din tufis sa vad ce au facut gresit plozii. Cu nimic nu gresisera. Descoperisera locul, dar comoara nu mai era acolo. O gasisera altii.
Asa e si-n filme!

Pai sa inchid episodul asta, ca m-a plictisit si pe mine, si probabil si pe voi.

M-am intalnit cu tipul din Grecia fix la ora stabilita. Ma asteptam sa intarziem vreunul din noi ca doar suntem din Balcani. Nu a fost asa. La 10 fix eram amandoi la locul stabilit. Ne-am suit in autobuz si in 10 minute am ajuns in zona cu pricina. Parea desprinsa din filmele americane. Soare, iarba verde, case insirate de o parte si de alta a strazii. Parca am auzit si un ciripit de pasare, nu sunt sigur. Putea fi si o frantuzoaica cu talent pe ea.

Am intrat in curte. Doua biciclete pazeau curtea interioara, in timp ce un barbat lucra de zor la ceva. Ne-am salutat, am zambit. Parea de-al nostru, din Balcani. Am aflat ulterior ca e din Serbia, dar ca lucreaza de foarte multi ani in Atena. Foarte deschis si sociabil. De-al nostru, cum ziceam.

Am pasit in garsoniera. Parca era altfel decat celelalte. Aveai loc sa te misti, sa respiri, sa traiesti. Nu era genul celor frantuzesti in care puteai trai doar tu si bobul de mazare. Eventual si soarecele romantic. Mi-a placut la prima vedere. Era complet mobilata, cu toate accesoriile de care ar avea nevoie un om normal, ne-parizianizat. Avea si baie proprie chiar, ceva atipic frantuzesc. La etaj am aflat ca locuiesc alti doi romani, pe care sper sa ii cunosc cat mai curand.

Cum spuneam si ieri, azi ma duc la piscina. De maine ma mut in noua casa. Sunt fericit! End of story. Cred. Salut!

Maine am o intalnire cu un tip din Grecia care inchiriaza aici in Paris o garsoniera. Dupa cele vorbite se pare ca as fi singurul interesat de ea. Sper sa nu ma insel in privinta asta. Analiza zilei de maine merge pe o regula foarte simpla a cuvantului “if”, cu variabile grecesti, tradus in romana.

Daca “garsoniera==ok”
atunci mers_la_piscina=true;
cantat_prin_casa=true;
party_de_unul_singur=true

altfel mers_la_piscina=false;
if (“daca” suna urat) cautat_alt_hostel=true
atunci mutat_temporar_iar_din_nou=true
altfel dormit_in_parc=true
injurat_iar_asa_de_test=true.

Sa vedem maine pe ce latura o iau. Daca merg la hostel asta e, mai adaug unul pe lista. Imi fac colectie. O zi faina!

Ce gandeste un cersetor (el sau ea) perfect sanatos, de vreo 30 – 35 de ani (fie aici in Paris, fie in Romania):

- nu merg sa dau cu matura, nu e un job destul de demn pentru mine
- n-are rost sa fiu baby-sitter, daca le fur la aia ceva de prin casa
- bah de ce nu am urmat eu vreo facultate de publicitate, as fi stiut sa ma branduiesc acum
- ce idei or fi avut studentii care au aplicat la Scoala ADC, legate de mesajul unui cersetor, m-as putea inspira si eu
- ce soare e, ce bine ca muncesc de-acasa

“Oi fi cat de cat romantic?”

Plec azi la masa cu vreo doua colege vorbitoare de limba straina, mai precis franceza. Terminat fiind de foame accept propunerea lor sa mergem la un loc special, cu mancare buna. Nu dau nicio urma de ezitare si le urmez tiptil. Ele vorbesc, eu ma uit la cladiri. Le vad in fiecare zi, dar acum parca sunt mai frumoase, fiind acompaniate de un zumzet cristalin de parizer.

La un moment dat una se opreste in dreptul unei farmacii, cealalta continuand sa mearga. Eu raman pe undeva la mijloc, nestiind ce se intampla. Sa stau, sa merg? This is the question! Hai sa merg, sa o las in pace. Poate vrea sa isi cumpere ceva discret ce crede ca nu am vazut in viata mea. Ii propun celeilalte sa o asteptam, ea baga un “non” scurt si continuam. Din cand in cand o vad ca se uita in spate, semn ca ar astepta-o. De ce nu ne-om opri nu stiu. Trec vreo 5 minute de cand mergem, cand isi da seama ca habar nu are unde e localul. Suntem doar noi 2, fara urma de discreta.

Da un telefon si imi zice ca trebuie sa ne intoarcem ca nu mergem bine. No shit! Ne intalnim la un moment dat cu ratacita si mergem la masa. De ce om fi facut toata treaba asta, habar nu am. Niciuna nu vorbea cu mine ceva clar, fiecare cu treaba ei, eu cu cladirile mele. Probabil ca nu ati inteles mai nimic, dar nici eu sa fiu sincer. Sunt mai ceva ca “menajerele” mele. De superbul local nu mai zic. Am mancat o porcarie de sandvis si o briosa. Trag diseara din nou o tura la chinezi, sa imi revansez stomacul. Hai noroc!

Am intrat in padure in viteza. Simteam ca sunt urmarit. Vantul spulbera frunzele din copaci, creandu-mi o teama mai mare. Era prima oara cand niste frunze ma faceau sa tremur. Cand am ajuns la rau am crezut ca acolo se termina totul. Suierele deveneau tot mai intense, gandurile imi zburau pe cealalta parte a apei. Frunzele zburau si ele. Imi doream sa fiu o frunza in acel moment. Sa zbor si eu. Sa scap de primejdie.

Stateam pe loc. Nu faceam nimic. Le asteptam. Ma decisesem sa infrunt pericolul. La un moment dat si-au aparitia. Erau trei fete mici de vreo 14 ani, cu parul negru, ochii negrii si un lup langa ele. Cum de suierau in halul asta la 14 ani nu stiu. Sau poate erau frunzele care suierau? Si-au luat avant si au inceput sa fuga spre mine. Sa imi faca ce? Am apucat-o pe una de par si am dat cu ea in cealalta, in timp ce lupul a sarit pe langa mine, nimerind in rau. Am dat cu ele de pamant si apoi le-am aruncat alaturi de lup. A treia a supravietuit si a luat-o la fuga. Ce sperieratura trasesem. Ale dreacu frunze!