Pe scurt, aceasta este catagrafia logistica de la Galway Mayo Institute of Technology:

Cantina
E formata din bucatarie si o sala mare de mese rotunde din lemn in jurul carora sunt bancute circulare, tot din lemn. In mod normal, la o astfel de masuta incap 6 persoane; am incaput odata 14 colegi de grupa. Beam toti ceai.

Bucataria e o camera dreptunghiulara cu sens unic: iti iei tava, ustentilele gen furculita, cutit, lingura, intri pe usa si te pui pe judecat. Ai de ales intre sandwich-uri calde sau reci, opt feluri de salate in fiecare zi, dulciuri, mancare gatita, cafea, ceai, lapte, fructe, cereale, iaurturi, sucuri, supe. Ce-mi place cel mai mult si mai mult e ca gasesti si paine neagra si zahar brun si tot felul de alte mofturi care ne plac noua, fetelor. Dupa ce asezi strategic pe tava ce-ti pofteste inima, iesi pe alta usa decat cea pe care ai intrat si te duci la una dintre cele patru case, ca sa platesti. Intr-o zi, cand asteptam la coada sa platesc am observat pe peretele din spatele unei doamne de la casa, o rugaciune:

“May those who love us, love us;
and those who don’t love us,
may God turn their hearts;
and if He doesn’t turn their hearts,
may he turn their ankles
so we’ll know them by their limping.”

Irish humour.

Biblioteca
La primul nivel este receptia, o zona cu canapele rosii (in fata ferestrei pe care vad terenul de golf, terenul verde crud de hurling si case mici cu ferestre mari) unde pot frunzari presa nationala  si cartierul umanist: mii de volume de istorie, filosofie, sociologie, arta, literatura.

Acum o luna, cand am intrat sa returnez niste carti am avut surpriza sa vad ca in biblioteca se desfasura un concert: ConTempo Quartet, format din 3 violonisti si un violoncelist, toti romani, interpreta duios din Haydn.

La nivelul doi se afla restul de mii de carti (pana la cele 100 000 volume cat numara biblioteca in total) care sunt rasfoite de viitorii avocati, ingineri, arhitecti, informaticieni, antreprenori si bucatari. Si tot aici, la etaj, sunt si  cateva camere special amenajate (cu mese, scaune, ecrane, proiectoare) ca sa punem la cale in voie proiecte si prezentari; le putem rezerva cu ora, lasand la receptie legitimatia de student.

Pe pereti, in caz ca intre pauzele de citit se intreaba cineva cam cat ar avea de calatorit ca sa ajunga prin diverse zone ale Spatiului, sunt ecrane digitale care indica distanta in ani lumina de la Pamant la Saturn, Marte, Uranus si alte corpuri din Calea Lactee.

Mocheta e rosie, iar scarile, usile, rafturile pentru carti, sunt toate din lemn, in aceeasi nuanta de fag tirol natur deschis.

IT Room
O sala imensa, la demisol, plina de calculatoare pe care ne logam cu ID-ul si o parola pe care le-am primit la inceputul anului, cand ne-am facut cardul de student. Oricine ma cunoaste un pic, nu se va mira sa afle ca baietii de la help desk ma stiu pe nume inca din prima luna: daca tot se vedea treaba ca urma sa avem o relatie intensa si stabila, macar sa facem cunostinta

Salile de cursuri
Nu au nimic deosebit, dar sunt corect si invariabil dotate cu mese, scaune, proiectoare, ecrane de proiectie, iar usile au niste ferestre mici pe care, in caz ca obisnuiesti sa intarzii un pic, te poti uita inainte ca sa te asiguri ca intri unde trebuie.

A devenit un cliseu ca romanii care calatoresc in afara sa observe asta, dar nu pot sa ma abtin: peste tot domneste o curatenie exemplara.

Ieri am fost la Castelul de la Fountainbleau. Cand am ajuns acolo ploua destul de miseleste. Cum trebuia sa astept pe cineva, m-am proptit in fata portii castelului. Am inceput sa ma plimb de la un gard la altul sa treaca plictiseala, executand in acelasi timp o plimbare romantica de 5 metri, inainte si inapoi.

Ploaia trepada de zor in capul meu. Stateam pe genul aiurea admirand castelul, gandindu-ma ca le prefer totusi pe cele medievale decat pe acestea renascentiste. La un moment dat, m-am intors spre strada sa vad daca apar cei pe care ii asteptam. Atunci mi-am dat seama ca de 5 minute eram vedeta.Si ce vedeta!

Un autocar descarcase vreo tona de chinezi mici, ce faceau de zor poze la castel, cu eu in centrul lui. De vreo cateva minute bune dupa cum mi-am dat seama. Eram flatat. Puteam ajunge pe vreun perete asiatic langa niste samurai cu ochii mici si lunguieti. M-a bufnit rasul si m-am dat deoparte. Ce altceva puteam sa fac?

Promisesem aici ca o sa postez niste fotografii de la Sacre Coeur. Mi-am reparat camera acum (iuhuuu) si productia a reinceput.

Aveti 10 secunde? Completati acest chestionar atunci
(il inchid duminica – 26.04.2009 – seara)

Daca ajungeti prin Suedia, va puteti baga cu oricine in seama daca va apucati sa discutati despre Inga. Iata si de ce:

Cautam ieri niste bilete de tren spre Grenoble si am ajuns pe site-ul TGV-ului. Prima impresie pe care mi-a facut-o a fost una extrem de buna. E foarte dinamic, colorat si diferit. Este total  necomunist, daca stau sa ma gandesc la alt site “mai” autohton. Contine filmulete, testimoniale, optiuni pentru user, toate astea sub o grafica extrem de “trendy” si o structura foarte “user-friendly”.

Dupa ce mi-am luat bilet (fictiv, ca practic nu l-am cumparat) am ajuns la optiunea sa imi aleg locul in tren. Ca la avion. Chestia asta se facea cu ajutorul unui trenulet facut in Flash, copie fidela a celui real. Pe langa asta, iti poti alege loc cu DVD sau PSP, avand astfel posibilitatea de a inchiria o consola de playstation sau un DVD, care sa iti tina de urat pe toata perioada calatoriei. E o idee foarte faina, care poate tine ocupat tot drumul un calator ce se plimba de unul singur, sau niste copii prea dinamici de exemplu.

Deasemenea, poti opta pentru vagonul de tip “party”, unde lumea poate vorbi, asculta muzica, sau pentru vagonul “quiet” unde este interzis orice zgomot, toti avand la dispozitie casti, perne si alte chestii din astea silentioase.

Toate aceste detalii conteaza destul de mult in construirea imaginii TGV-ului in jurul calatorilor. Se simta mana unei echipe ce lucreaza la brandingul acestui serviciu, care contribuie la randul lui la brandingul de tara. La noi CFR-ul este vazut destul de murdar si plictisitor. Probabil ca nimeni nu se ocupa de aceasta imagine. Ce rost are nu? Daca iese banul? Macar conditii sa nu fie.

M-a spart cu gluma o colega acum 2 minute.

Eu in fiecare dimineata ajung primul la birou. Nu ca sunt eu angajatul model, dar pot ajunge ori la 9 fix, ori la 9 si 20, din pricina autobuzului. In fiecare dimineata eu deschid biroul, eu aerisesc, eu cant de nebun pe aici. Asta cand e sefa in calatorie de afaceri, caci altfel ea e mereu prima.

In seara asta, sau acum 3 minute, am ramas eu si cu o colega ultimii. Dintr-o confuzie de chei, o usa va trebui sa stea deschisa pana maine, ramanand o singura cheie pentru alta usa. I-am spus ca poate sa o ia, ca nu ma supar. Stiam ca vine sefa maine si oricum pot intra in birou. Ce-mi spune ea: “Nu nu, tu o iei ca esti ultimul. Asta inseamna ca trebuie sa vii primul maine. Ha ha ha ha ha ha”.

Bah da-o dreacu de treaba. Ce glume bune le ies la unii la sfarsit de program!

Cred ca francezii au o problema cu animalele. Nu, nu sunt zoofili sau animalo-rasisti. Nici eu nu am ajuns la zoo, si nici in cluburi de noapte nu am ajuns ca sa le cunosc speciile. Stati sa vedeti de ce zic asta.

In Romania este o moda sa rupi afise pe strada. De exemplu, cele cu manelisti nu plac nimanui dar tona de aracet de pe ele nu poate fi invinsa prea rapid. Doar cei mai tari se ambitioneaza si reusesc pana la urma. De alegeri toti sunt in stare insa sa “asfalteze” trotuarele cu afise electorale. Fie ele portocalii, albastre sau rosii. Pana si posterele evenimentelor se rup de pe oriunde. Fie de concurenta, fie de oameni destul de prosti pentru a face asa ceva. Nici ONG-urile studentesti nu scapa de acest pericol. Voluntar nu inseamna doar strategie si implementare, ci si paza.

Astazi, in timp ce ma plimbam, pe genul aiurea, pe strada, am vazut un poster rupt, trantit la pamant. Nu l-am bagat in seama. Dupa 100 de metri, am zarit altul. L-am pus si pe el pe ignore. La o aruncatura de stalp inca 5 postere rupte. Asa cu ura. M-am uitat mai atent la ele si am vazut un tigru. Era cocotat pe o sfoara. Apoi un elefant. Era cocotat pe un soricel. Toate afisele erau ale unui circ ce urma sa vina in oras. Cat de dubios sa fii sa rupi niste afise de circ? Ce ti-a facut soricelul ala?

Era mic si cu un zambet larg. Parca mancase un sfert de Colgate. Venea spre mine cu o viteza relativ mare pentru cele 20 de kilograme ale lui. Calarea o bicicleta frantuzeasca pe 2 roti, ca mai multe nu avea.

Ma uitam la el cum se apropia si ma bufnea rasul. Parca ma ataca. Mai si urla ca din gura de sarpe. Imaginati-va si voi: un copil negru mic, pe o bicicleta si mai mica, venind cu viteza spre voi, urland de parca ar fi fost urzicat in fund.

Mah si tocmai dupa ce a trecut de mine si rasul a inceput sa imi piara, am auzit un “zdrang, buf, ^&##@”. “Rambo” al Parisului calare pe bicicleta se izbise frontal de un stalp. Statea acolo pe jos si sarea intr-un picior. Nu inceta sa urle. Dar parca suna altfel urletul. Nu a patit nimic, dar m-a distrat. E bine sa vii pe jos de la munca. Distractie mare. Salut!

Am ajuns pe aeroport foarte relaxat. Era prea cald afara si nici magazinul Billa nu ma ajuta cu racoritoare prea ieftine. Era inchis. Pe aeroport dormeau si mustele. Parca eram pe alta planeta. Doi oameni dormeau si ei, altii vorbeau in soapta, sa nu ii deranjeze pe aia doi. La checkin nu era nimeni. La poarta eram eu si o buzata. Ma si vedeam singur in avion. Buzata sigur mergea spre o destinatie cu plaja incorporata.

M-am asezat la o masa intr-o cafenea si am deschis laptopul. Eram curios daca o sa gasesc wireless. Un film tot as fi putut sa vad. Gasisem o retea: “Ines Cafe”. Nu era parolata. M-am dus la bar sa cer parola, dar am aflat ca nu era cafeneaua lor. Normal, ma asezasem la alta. La aia fara net. Cum relaxarea ma izbise, nu mai m-am miscat de acolo. Am preferat doar sa o privesc.

Se numeste “Ines Cafe”. Un banner mare pe care scrie “Internet Access” se afla deasupra ei. Are si vreo 5 calculatoare langa, in caz ca iti e prea lene sa iti scoti laptopul din rucsac. Este situata langa poarta 3. Nu se poate rata. Eu am reusit. Am trecut pe langa ea foarte lejer dupa cum spuneam. Linistea dupa sarbatori nu ma parasise inca. Nici chiar in drumul meu spre birou. Salut!