Clasa intai
Era un calvar pentru mine. Eu care inainte ma jucam cu puii, pisicile, ratustele, boboceii, eu care ma cataram pana in varful oricarui copac daca vreun fruct imi facea rumen cu ochiul, eu care ma invarteam in jurul cuptorului pana placintele bunicii isi faceau curaj sa iasa aburinde de emotie, trebuia la varsta de opt ani sa imi schimb radical obiceiurile. Adio praf, julituri, extenuare placuta a expeditiilor prin gradina si bine-ati-venit pagini interminabile de liniute, cerculete si mai apoi cifre si litere. Cu toate protestele, nemultumirile si regretele mele, pastrez de atunci una dintre cele mai dragi amintiri: eram la birou, in bratele tatalui si desi eu eram cea care avea stiloul, tata imi tinea manuta in mana lui si se asigura ca pagina se umple de liniute corecte si egale, care urmau sa fie verificate exigent de mama. Cum pentru mine treaba practic mergea de la sine, cand tata a vrut sa vada de ce nu-mi mai simte greutatea, eu eram deja in varful picioruselor si ma uitam peste birou, pe fereastra sa vad daca au iesit copiii la joaca.

Clasa a treia.
Tabla inmultirii mi-a creat cateva circumvolutiuni bune. A doua zi aveam lucrare la matematica si dupa o ora de studiu intens, cand a venit mama sa ma verifice, eu nu stiam decat tabla inmultirii cu 1 si tabla inmultirii cu 2, dar numai daca intrebarea incepea cu “1 x …”, respectiv “2 x …”. Mama este moldoveanca si a fost suficient sa se uite la mine “in acel fel” ca restul inmultirilor sa le invat intr-o ora si jumatate. Si daca se mai incrunta putin, cred ca faceam in gand si inmultiri cu numere din doua cifre.

Clasa a douasprezecea.
Dupa a doua proba de oral, eram hotarata ca nu mai are rost sa merg la restul probelor de BAC. Calma ca inaintea unui dezastru, le-am explicat parintilor ca atat timp cat dupa un an in care efectiv nu facusem absolut nimic altceva decat sa invat, nu am cum sa ma protejez in fata unui examinator ce vorbeste engleza cu cel mai sincer accent rusesc cand imi pune un 9.50 nedrept, nu vreau sa mai merg la BAC. Stiam cat invatasem, nu aveam nevoie de nicio nota. Au inteles imediat ca era una din hotararile mele categorice, deci era nevoie de o interventie de urgenta: tata mi-a adus un pahar de vin rosu de la bunicul, mama mi-a facut placinta cu branza si supa de pui. Si uite-asa, sub influenta alcoolului si sub aburii placintei, am hotarat ca daca tot bunicul a luptat in al doilea razboi mondial, daca tot bunica a crescut sase copii, daca tot mamaia si tataiu’ au construit singuri doua case, doar nu era sa nu ma prezint eu la un amarat de BAC.

Dintotdeauna am impartit egal, la trei, emotiile si bucuriile fiecarui examen. Cu siguranta nici unul dintre noi nu a crezut ca in mod gratuit va veni acest moment, dar azi, in timp ce prezentam proiectul de licenta in fata comisiei Departamentului de Inginerie Mecanica si Inginerie Industriala de la GMIT, m-am gandit cu dor si recunostinta la parintii mei.

La 18.30 CET imi iau zborul spre Romania. Mi-am luat concediu vreo 3 zile, asa ca ma voi intoarce abia joi in Paris.

Sambata avem organizat la BEST un quest prin Bucurestiul vechi. Parca imi aduc aminte si acum de Urban Quest-ul castigat in 2007 de mine, Erdal si Alex. Ce-am mai alergat atunci Sper ca si cel de sambata sa iasa cel putin la fel de frumos.

Ne auzim sau ne citim in weekend. Salut!

Despre ce-am mai scris in ultima vreme pe artistick.ro:

Birouri chinezesti

Design pe umbrela

Masina de spalat “Washman”

Sculptor la fotograf

Peugeot RD

Cam asa arata o noua zona din Paris, La defense. Este plina de cladiri cu birouri si oameni in costume. Urmeaza si o mica poveste despre ea. Salut!

Apropo, este realizata din 18 poze.

Daca orice calatorie presupune niste pregatiri, atunci cand va hotarati sa mergeti sa vizitati Paris-ul si sa stati la Jlo, va sfatuiesc prieteneste urmatoarele:

Fiti in forma! Doua-trei saptamani de sala, cativa km de jogging in fiecare zi va vor ajuta cu siguranta sa tineti pasul cu Jlo in alergarea lui in viteza din fiecare seara de la metrou. In ultima zi, cand ma duceam singura spre aeroport, statia de metrou de la Nation mi se parea suspect de lunga: desi o strabatusem de multe ori, in compania sprintena a lui Jlo nu dura mai mult de un minut .

Aduceti-va sacul de dormit! Garsoniera nu e foarte mare, dar daca nu e pornita caldura, va previn ca o sa va fie frig. Pentru Jlo care se infofoleste intelept in sacul lui, caldura de la calorifer devine un calvar. Practic, nu exista cale de mijloc: ori muriti voi de frig, ori moare el de caldura. Eu am emis o ipoteza cum ca dormitul de-a latul poate fi o cale suportabila de a face fata frigului, dar daca ar fi sa devin serioasa si sa construiesc o teorema, as porni de la importanta sacului de domit.

Fiti intelegatori! Desi e un sfat mai mult pentru starea voastra psihica, va asigur ca e foarte practic. Sa nu va mirati daca atunci cand voi nu stiti cum sa va impartiti mai bine timpul in Orasul Modei, Artei, Luminilor si Romantismului, Jlo o sa va anunte scurt printr-un SMS ca el o sa stea sa joace un Heroes si ca va prinde el mai spre seara, intr-un pub: le-a mai vazut de cel putin trei ori si de fapt, am eu o impresie asa ca se saturase de atata cultura de la prima tura.

Aduceti-va cremele anti-rid si servetelele! Jlo a ramas asa cum il stiu, de cand il stiu. Cu alte cuvinte, o sa radeti mult si des. O sa va dea si lacrimile cateodata. O sa va doara si obrajii. O sa aveti si febra musculara la abdomen.

Si apoi, cand va intoarceti acasa si va uitati la fotografiile din Paris, sper sa zambiti cu dor, ca si mine…

De vreo 2 saptamani tot incerc sa ma conving sa ma tund. Imi e cam frica de frizer sincer sa fiu. Il vad ca pe un dentist al parului. Chiar mai rau un pic. Nu poti sti ce punker, rocker, manelar vei iesi din mainile lui. Este mereu o surpriza ce va ingloba capul tau la final. Stau mereu pe scaunul ala asa timid, urmarindu-i briciul in jurul gatului, sa fiu pe faza daca face vreo prostie cu el. Tin pumnii incordati si privirea dibace. Sunt ca un soim.

M-am pregatit intens pentru intalnire, fiind prima oara cand sunt tuns de un aroman. Am plecat cu premisa ca poate o stii engleza, dar mi-am facut pregatirile necesare ca sa fiu sigur. Am rugat o colega sa imi traduca un text gen “Vreau sa ma tund asa, pe aici asa, …”, pe care l-am printat cu un font frumos ca sa il poata intelege asa cum era scris. Am cautat in arhiva niste poze in care aveam parul mic si mi-am printat vreo 3 sa i le pun langa oglinda sa stie despre ce vorbesc. O poza face cat o mie de cuvinte, vorba aia.

Am ajuns in frizerie, am luat loc pe scaun si l-am intrebat “Do you speak English?”. Am primit raspunsul asteptat “Non”. Am scos rapid din buzunar foaia si i-am inaintat-o. L-a bufnit rasul pe turc. Nu i-am zis ca sunt roman, gandindu-ma ca poate stie putina istorie si face vreo prostie. Am scos si pozele, i le-am aratat si a inceput sa rada din nou. El radea, eu nu. Cum sa razi intr-o asemenea ipostaza?

A inceput procesul de inlaturare a pletei. Eu cu pumnii incordati, el cu briciul la gat, cu foarfeca in cap. Ca la orice frizer. Mai taia un smoc, mai vorbea cu al lui coleg, mai zambea la mine. La sfarsit aratam ca in poze. Surpriza! Ma tunsese normal. Am platit, am lasat bacsis si am plecat. Ca in Romania. Ce chestie. Peste tot lumea se tunde la fel. Unde mai e diversitatea Europeana?

M-am trezit azi noapte ca orice om care se p*sa pe el in toiul noptii. Normal ca nu am aprins becul nici in camera nici in baie, doar nu vroiam sa imi sara somnul pentru o fapta asa usoara. Eram obisnuit sa o fac pe intuneric. Cand am intrat in baie, m-am simtit ca in gradinile de la Versailles. Totul era la fel, in afara de pasarile colorate, boschetii cantatori si cei din rasa IOLA. O fantana arteziana taraia din bazinul de apa al WC-ului, iar eu eram cu picioare fix in lac. La propriu.

Am aprins becul si m-am vazut in oglinda cristalina care se formase pe gresie. Am tras niste injuraturi asa de test, am inchis apa la bazin si m-am culcat. Cum era sa pierd noaptea curatand apa din baie? Nu oricui i se intampla sa se trezeasca avand Versaiul in baie. Am avut timp azi dimineata sa strang apa in fundalul sonor al unei serii secunde de injuraturi. Se mai intampla. Salut!

O serie de reclame interesante:

Mersi JoJo.

Sunt intrebat de vreo 2 saptamani cine e primarul Parisului. De unde sa stiu? Nici macar nu cred ca i-as putea pronunta numele. Treaba lui. Sa fie, vorba unui mare om.

Azi, cand stateam la masa cu ale mele colege, ele mancand delicat un sandvisuc, eu manjindu-ma cu ketchup de la pizza pe bot, a venit vorba de primarul Parisului. De curiozitatea prietenilor mei am intrebat cine e individul. Mi s-a raspuns ca e gay, dar ca e super de treaba. Este in al 2-lea mandat si e printre singurii din randurile politicienilor care a recunoscut ca ii plac barbatii. Cica ar fi multi din astia prin politica. Este apreciat pentru sinceritatea lui si pentru munca depusa pentru Paris.

Cam atat am de zis. Acum stiti cine e primarul Parisului. Daca vreti sa ii aflati si numele, vedeti pe google. Bafta!

Eticheta spune ca “Multumesc!” este cel mai elegant mod de a comunica faptul ca mi-a facut placere sa dansez, dar ca as dori sa iau o pauza.

Daca spun “Multumesc!” dupa patru dansuri consecutive cu acelasi partener inseamna ca “A fost foarte placut si abia astept sa dansam din nou”. Daca spun “Multumesc!” dupa trei cantece inseamna ca “Mi-a facut placere sa dansam” si atat. Daca rostesc “Multumesc!” dupa doar doua dansuri, ce vreau sa spun e ca “Poate ar trebui sa incerci pasi mai simpli sau sa exersezi mai mult”. Daca spun “Multumesc!” dupa un singur dans, lucru care nu ar trebui sa se intample niciodata daca am putina empatie si nu uit ca si eu am inceput odata tot cu pasii de baza, inseamna ca “Imi pare rau, dar pur si simplu nu iese! Te rog frumos sa nu ma mai inviti la dans!”. Acestea sunt cateva din normele de politete de pe ringul acestui dans.

Era prima mea petrecere si habar nu aveam de nici o conventie. Fara sa banuiesc ce gafa faceam, am zis “Multumesc!” si dupa primul si dupa al doilea dans, sigura fiind pe “cei sapte ani de-acasa”. Dupa al treilea cantec, Barry, care danseaza de mai bine de opt ani, mi-a explicat glumind ca aproape uitase ultima oara cand i s-a multumit dupa primul dans. E un dansator fin, echilibrat, interesant si intotdeauna mi-a facut placere sa dansez cu el, dar intr-un mod incapatanat si inexplicabil nu ma puteam abtine sa multumesc. Era ok, se terminase al treilea dans, deci un nou “Multumesc!” era binevenit, dar ca sa nu mai creez confuzii in viitor, mi-a propus ca in loc de “Multumesc!”, sa ii spun “Fuck off!” ca sa-mi exprim gratitudinea si “Thank you!” doar cand vreau sa ne oprim.

A fost secretul nostru. Daca pana mai acum cateva luni ne amuzam de nedumerirea celorlalti vazand cat de dezinvolt spun eu “Fuck off!” si cat de incantat imi zambeste el complice, acum ar fi cazul sa gasesc o expresie echivalenta in romana. “Mot a mot” nu-mi sta in fire sa traduc…