- am aflat ca lumea se mira ca nu sunt francez (am fata? )
- am stat de vorba cu studenti din Japonia, Australia, Germania, America, Cehia, etc.
- mi-am dat seama ca francezii pun mare pret pe pateu si ton, pentru ca apar in meniu la toate conferintele si restaurantele din Paris. Ce afacere ar merge aici cu pateu Bucegi si conserve de ton cu porumb!
- am vazut cum se ia un interviu de catre angajatii CNN: mai degajat, mai liber, mai informal.
- am vazut cum sunt facute unele reclame, si cate efecte speciale se afla in ele.
- am facut ceva poze la turn, dintr-un alt unghi. Urmeaza sa le public.
- am intalnit oameni care au zburat in cosmos, care castiga milioane de euro pe zi, care si-au pus pasiunea mai presus decat orice altceva.
- am obosit, dar m-am distrat. Asta e tot ceea ce conteaza!

Cam atat, asa pe fuga. Azi suntem la un show de avioane. Arunc o privire in Airbus-uri. Ne citim pe seara. Bafta!

De azi pana vineri sunt cam plecat din birou. Are loc finala competitiei Airbus: Make your ideas fly, iar noi facem parte dintre organizatori. Vom ajuta la pregatirile ultimelor detalii, vom primi invitatii, juriul, participantii, media (printre care si CNN-ul), vom avea grija ca totul sa mearga ca pe roate.

Voi urmari cu mare interes prezentarile celor 5 echipe ajunse in finale. Au un task destul de dificil dupa parerea mea. Trebuie sa isi prezinte proiectul in fata “sefului” Airbus si a altor oameni importanti din industria aviatica.

Cand o sa mai prind cate o farama de internet o sa incerc sa postez informatii calde de la fata locului, mai in gluma mai in serios. Pana atunci, racoare multa si salut!

Clipurile oficiale ale Romaniei au aparut de ceva vreme pe youtube. Clipul conventional va fi difuzat pe canalele de televiziune internationale, pe cand cel “neconventional” va fi difuzat doar pe internet. Sunt disponibile deasemenea si 6 vizualuri ce vor fi folosite atat in presa cat si in outdoor.

Campania este creata de ADDV Euro RSCG, agentia oficiala a grupului BRD Societe Generale. Se pare ca exista un parteneriat intre BRD si Ministerul Turismului, in urma caruia banca a platit costurile de productie a intregii campanii, devenind astfel “Suporter mandru al Romaniei”.

Realizarea mi se pare frumos lucrata, iar conceptul destul de bine gandit. Singurul lucru care nu mi se pare atat de potrivit este comparatia lui Hagi cu ursul acela. Am impresia ca ar speria la prima vedere, in loc sa atraga. Fiind atatea probleme cu ursii in Romania, nu stiu daca este cea mai buna alegere sa ne promovam tara astfel. Poate este alta idee in spate, cine stie.

Posterele

Vederile

Succes maxim tuturor celor implicati in campanie! Adica noua, romanilor.

(Sursa: IAA)

Va ziceam acum ceva vreme ca am niste musafiri nepoftiti la WC-ul din cladirea in care lucrez. Le zic ghiolbani de birou, pentru ca doar acolo este locul in care ma intersectez cu mustele astea de oameni.

Sa va spun ce face exact ghiolbanul de birou in viata lui de musca maro:
- fumeaza in singura toaleta de pe etaj, lucrul ce nu m-ar deranja in mod deosebit, dar are o sincronizare perfecta in a termina tigara exact cand termina treaba. Mucul de tigara impreuna cu scrumul aferent ajunge desigur in bazin, sau si mai bine, pe jos sau pe pereti.
- mananca seminte sau biscuiti in timp ce se odihneste pe tron si arunca pe jos toate resturile: coji, firimituri, ambalaje. Unde e mai frumos sa mananci daca nu pe WC?
- cand nu mananca se joaca, cu hartia igienica pe care o arunca pe jos, ca doar asa l-a invatat masa cand intra si iesea din grajdul familiei.
- cand pleaca de la baie nu uita sa nu opreasca apa de la chiuveta, pe care in prealabil o da la maxim. E amuzant sa stropesti peretii si sa iesi din toaleta cu un zambet idiot, fericit de ceea ce ai facut nu?
- e prost rau saracul, nu face nimic special, dar e prost.

Am in plan sa le scriu niste mesaje personalizate pe care sa le lipesc pe la toaleta. Nu stiu inca daca sa le fac in engleza, franceza sau romana. O sa ma gandesc la asta, depinde de cat de mult mi-as dori sa ma recunoasca. ‘ti-ai dreacu de ghiolbani!

Cand s-a nascut Ion era al dreacului de frig afara. A luat ziarul de langa pat si s-a uitat la data: “Acum 1.7 milioane de ani in urma”. “Ba, ce devreme m-am nascut”, s-a gandit el. “De asta e asa ger pe aici”. Parintii lui, un mamut si o mamuta, erau asa de fericiti ca a aparut Ion asta, incat au dat mare petrecere in cinstea lui. Nu s-au distrat ei prea mult pentru ca fiind totul atat de alb, nu au reusit sa se vada la fata cu toti invitatii. Nu conta, ei se distrau.

Bunicii lui Ion i-au adus acestuia un cadou mai special. Toti copii primeau igluuri, covoarase de gheata, turturi, numai el a primit ceva mai diferit, mai altfel, mai special. A primit o strada. Cu toate ca era mic rau, Ion si-a pus mana in cap si a inceput sa se scarpine si sa gandeasca in acelasi timp (lucru rar intalnit in acea era): “Bun. Am primit o strada. Ce fac acum cu ea?” Si-a luat scutecul de gheata in mana, s-a ridicat in doua picioare, desi parintii lui aveau patru, si si-a facut curaj sa calce pe strada lui. Cum a facut primul pas a si cazut in nas. Radeau si focile de el. La propriu. La al doilea, a cazut iar. Focile erau deja pe jos de ras. Tot la propriu. Cand a ajuns la capatul strazii, Ion era plin de vanatai, rosu ca un fund de maimuta si plin de nervi. S-a dus la bunici si le-a zis:
“Pai bine ma, asa cadou imi faceti voi mie? Sa-mi rup picioarele in el? Strada asta e cu polei mult pe ea.”
“Fiule, ai grija de acest cadou, caci este unul nemuritor, ca tine de altfel”, au soptit ei plini de intelepciune.

Anii au trecut, iar Ion a ajuns la carma imperiului roman. Si-a dat seama ca strada aceea l-a facut nemuritor, si le-a multumit bunicilor, in mintea lui. Cand a trebuit sa isi ridice palatul, Ion le-a ordonat supusilor sa il construiasca pe strada pe care isi invinetise ochii, in urma cu ceva milioane de ani in urma. Acum Ion avea un nume roman. Il chema Ion Cupo Lei. Isi trasese numele in urma unui succes avut intr-o batalie in jungla cu o mana de lei rebeli.

Cum el era nemuritor, il durea-n cot de primejdii si chestii de genul asta. Asa se facu, ca intr-o vara fierbinte, in timp ce se distra de nebun singur prin junga, niste lei s-au luat de el. Mi se pare ca vroiau sa il manance, altfel nu inteleg de ce s-ar fi luat de Ion al nostru. Aflati in pericol (leii), s-au napustit cu totii asupra nemuritorului nostru. Ion l-a prins pe unul de coama cu o mana, pe altul de coada cu alta, si pe alti doi tot cu o mana, de picioare. Si-a batut joc de ei, ce sa mai. La batalie a asistat si frumoasa Romei, o romanca plecata de cativa ani prin zona, sa bucure lumea cu melodiile ei pline de intelepciune si dusmani. Astfel, Ionel (desi nu ii placea sa i se zica asa) a ajuns pe tronul Romei, si si-a luat numele mai sus mentionat. Cupo nu stim de la ce vine, dar asa hotarase el sa se numeasca. Nevasta i-a dat intreg imperiul, pe cand el a pus la bataie strada lui.

Prin secolul X, Ion asta a devenit pasionat de castele. Dupa fiecare partida de tenis cu a lui nevasta, ridica cate unul. Din toate astea, numai unul singur a fost mai special. Cel ridicat pe strada lui. Avea 200 de coloane, 10 turnuri, o cripta, 2000 de statui (toate cu fata lui Ion), si o singura cupola. In fata cupolei Ion statea in fiecare seara si isi amintea de intamplarile prin care a trecut la viata lui. Strada lui a fost alaturi de el peste tot: prin gheata, prin foc, prin iarba.

Acum in 2009, Ion continua sa fie nedespartit de strada lui. Sta pe strada Cupolei numarul 2. Este o simpla strada cu multe masini, un teren de baschet daramat, si un chiosc la colt de bloc. Este cea mai veche strada din Bucuresti. Este strada lui Ion.

Aceasta poveste de pe strada mea participa la Concursul LG Electronics Romania, avand ca premiu un televizor LCD LG LH5000.

Il invit si pe Alex sa participe la concurs, daca poate scrie ceva rapid in 5 minute

Cand locuiesti singur, daca iti lasi toate hainele pe scaun nu inseamna ca esti dezordonat. Te gandesti doar ca iti poate fi frig la spate, asa ca le lasi acolo intr-un numar cat mai mare. Cu cat sunt mai multe cu atat iti este mai cald.

Cand locuiesti singur nu e nevoie sa speli geamurile. Atata timp cat bate lumina de afara e ok. Stii sigur ca asa e mai bine, doar poti sa vezi “Prison Break” dimineata, chiar daca e soare afara. Praful de pe geam te protejeaza impotriva razelor violente.

Cand locuiesti singur e normal sa lasi vasele in chiuveta pana le folosesti pe toate. Daca nu mai au loc in forma de turn, baga pe langa, doar orice turn are si un zid imprejur. Toti musafirii vor vedea ce instarit esti. Ai 10 farfurii in toata casa!

Cand locuiesti singur patul nu trebuie strans ziua. Nu mai bine dormi 5 minute in plus si pleci in graba, decat sa te trezesti cu noaptea-n cap, cu 5 minute mai devreme, ca sa strangi si asternutul? Mai bine il faci seara cand vii. Sau mai bine nu, ca doar oricum tot tu dormi in el.

Cand locuiesti singur cuptorul cu microunde si gratarul sunt cei mai buni prieteni ai tai. Toti stiu ca esti in stare sa pregatesti mii de sosuri, sute de ciorbe delicioase, zeci de aperitive, dar nu vrei asta. Supa la plic, pizza congelata si puiul/micii pe gratar sunt cele mai bune optiuni. De ce sa gatesti ceva bun cand nu te poate lauda nimeni?

Cand locuiesti singur te distrezi in fiecare zi. Te distrezi in felul tau!

In filmele lui Hitchcock apare des ideea pedepsei dure sau a acuzarii pe nedrept. Am citit undeva ca de multe ori tatal lui il trimitea la sectia de politie cu un biletel prin care ii ruga pe politisti sa il tina inchis o vreme pentru ca nu fusese cuminte. Multe din personajele marelui producator ajung in situatii pe cat de bizare si complicate, pe atat de veridice  in care se intreba neputincioase: “Cu ce am gresit?”.

Mi-am amintit de astea cand am revenit in tara. Ca studentii Erasmusi au ceva de patimit cu actele pe care le predau la intoarcere, biroului Erasmus al universitatii de care apartin, stiam. Cat de crancena e treaba, n-as fi putut sa mi-o imaginez nici in cele mai negre scenarii ale mele, chiar daca eu, in definitiv, sunt o persoana pesimista.

Am ajuns in tara intr-o joi. Planul meu naiv si nebunesc era ca vineri sa rezolv toata treaba si cel tarziu sambata sa plec acasa. Needless to say, ca mi-era un dor groaznic de parinti. Ca sa ma asigur ca imi realizez obiectivul, am trimis un e-mail biroului Erasmus cu doua saptamani inainte sa vin, ca sa mai verific o data lista de acte pe care trebuia sa le aduc, si cu sase zile inainte i-am trimis e-mail unui profesor de la care aveam nevoie de o semnatura ca sa ma asigur ca il gasesc. Mai mentionez ca in contractul pe care l-am incheiat cu universitatea, exista o clauza care ma obliga sa predau toate aceste acte in maxim trei zile de la intoarcerea in tara.

Pe scurt, iata ce s-a intamplat:

Vineri: nu am plecat acasa pentru ca un domn de la departamentul financiar al universitatii s-a gandit el asa sa-mi ceara un act in plus pentru decontul biletelor de avion, act nementionat pe nicaieri anterior; cum nu am reusit sa fac rost de respectiva hartie in orele de program (3h/zi) ale stimabilului, am ratat plecarea acasa vineri.

Aveam la dispozitie un weekend intreg; puteam sa plec acasa si sa revin luni, dar lasand la o parte faptul ca drumul dus intors ar fi insemnat un total de 9h, faptul ca nu rezolvasem ce-mi propusesem nu-mi dadea pace. Asa ca am ramas.

Luni: am rezolvat cu domnul de la financiar. Surpriza, mai apare un document care avea nevoie de semnatura coordonatorului de mobilitate. Am reusit sa il prind, in fata facultatii in care preda, in timp ce se urca in masina sa plece acasa. Mi-a zis sa revin a doua zi si sa ii aduc lucrarea de licenta printata si pe un CD, si dupa ce o citeste imi semneaza documentul. N-aveam nimic de ascuns, dar cum coordonatorul meu de mobilitate e mai special (ne trimisese in anul III la o alta facultate, zicandu-ne convins  ca nu exista anul IV; cand i-am aratat, cu doua saptamani inainte sa plec,  pe net programa din anul patru de la facultatea mea, a zis derutat: “A, pai poate au bagat de anul asta!”) am sunat la Erasmus sa vad de unde cerinta asta; evident, era incropita ad-hoc.

Marti: am luat semnatura de la coordonator. Am dus tenculetul meu de documente la biroul Erasmus si cand credeam ca am scapat, imi indica doamnele de acolo un loc in care trebuia sa adun opt semnaturi de la diversi. In decurs de trei ore, am facut in total 23 de drumuri de la birourile din rectorat, la decanat si inapoi. La sfarsit aratam ca dupa un jogging de sase ore si deja simteam inceputurile a ceea ce avea sa fie o strasnica febra musculara.Undeva intre drumul 16 si drumul 17 ma intrebam gafaind: “Cu ce Dumnezeu Sfantu’ am gresit? Pacatele cui le ispasesc eu in pelegrinajul asta imbecil?”

Cand am predat si ultimul document, mai ca imi dadeau lacrimile de emotie; simteam nevoia sa imortalizez momentul intr-o poza, sa inchin o cupa de sampanie, sa tin o cuvantare! A fost a a doua oara in viata mea cand am avut sentimentul ca realizasem imposibilul…

P.S. Daca vreti sa vedeti cateva episoade din Alfred Hitchcock Presents sau Alfred Hitchcock’s Hour, le gasiti aici. Eu am o mare slabiciune pentru Hitchcock, dar daca ar fi sa aleg un episod, cel mai genial mi se pare “Breakdown”.

Acestea sunt cele 2 clipuri oficiale ce vor fi folosite pentru promovarea Romaniei in afara tarii. Spuneam ca vizita Elenei Udrea la Paris a fost primul pas in aceasta campanie de promovare. Iata ca nu a fost si singurul si ca acestia incep sa se inmulteasca.

Astept urmatorii pasi. Oare in ce tara se vor opri?

Am iesit din supermarket fericit. Tineam in mana o caserola cu o salata interesanta de masline si branza. Mi-am scos scobitoarea din buzunar si am inceput sa mananc, in timp ce ma deplasam tiptil spre statia de autobuz. Respiram cu usurinta aerul curat ce se asternuse dupa ploaia de 8 ore.

La un moment dat parca am primit in cap o galeata intreaga de apa. O ploaie torentiala a inceput asa ca din senin. Cu o mana am inceput sa fug iar cu cealalta sa bag cate o maslina si o branzica in gura. Trebuia sa fiu atent sa nu scap vreuna pe jos. Asa de atent eram incat era sa fac o schema pe o frunza uda ce se odihnea pe marginea trotuarului. Fugeam cu spor de roman, dar ploaia parca avea mai mult spor decat mine.

Am ajuns la autobuz mai mult ud decat uscat, dar fericit. Nu pierdusem nicio maslina si nicio bucata de branza in goana mea. Super articol am scris L-am gandit in autobuz in timp ce ma scurgeam pe acolo. Noroc!

Ieri am fost sa mananc la turci, avand un apetit destul de dezvoltat pentru o friptura bine facuta si ascunsa intre 2 felii de paine gen lipie. Cum stim cu totii ca este destul de greu sa te intelegi cu turcii (Erdal se exclude acum ), ma asteptam la o intamplare cel putin dubioasa sa aibe loc in marea confruntare.

Am ajuns la “restaurant”, am adulmecat cu nasucul meu de taur carnea de pe tzapa, si am dat-o in engleza. Turcul turc. Ioc engleza. Franceza lui fiind mai buna ca a mea, am ales comunicarea in aceasta limba mirifica, plina de petale de trandafir, roua de izvor si slana cu mustar si ceapa.

Am comandat un banal sandvis cu pui si cartofi. A inceputul otomanul sa imi umple chifla, neintelegand ca vreau lipie, cu tot felul de salate si sosuri. Eram chiar curios unde o sa mai ingramadeasca si puiul. Ma gandeam deja ca o sa ma hranesc cu iarba si umbra puiului in soarele dogoritor al Parisului.

Dupa 5 minute de asteptat, l-am observat cum apuca un pui intreg din ceaun si mi-l vara in sandvis. Cand zic un pui intreg ma refer la un pui cu corp si oase, cu aripi (avea doar una de fapt) si picioare. Mi l-a trantit asa cu totul intre feliile de paine si mi-a urat celebrul “bon apetit”. Am ramas un pic curios pe mine insumi, gandindu-ma cum as putea sa-mi rup dintii in puiul turcului.

Nu m-am inteles cu turcul, dar am reusit sa ma inteleg cu puiul pana la urma. Aveam amandoi interese comune. Noroc!