Cazinoul din Sinaia era unul din locurile preferate de “joaca” pentru noi, copii. Nu va ganditi ca spargeam banii de gume Turbo la ruleta sau poker, ci alegeam in schimb aparatele cu tot felul de jocuri, de la cele cu batai si masini, la simulatorul de balaur ce se afla in mijlocul salii. Cazinoul era un loc in care noi, baietii din cartierul mai indepartat al orasului, ne intalneam fie in weekend, fie in timpul festivalului toamnei, fiind destul de departe de casele noastre.

Ca sa te poti bucura la maxim de oferta cazinoului, trebuia sa strangi ceva bani in timpul saptamanii. Lucrul acesta il puteai face intorcand spatele gogosilor cu gem si ciocolata si reducand din doza zilnica de gume Turbo (sau Barbie, dupa caz). Apoi trebuia sa te dai pe langa parinti si sa le explici cum jocurile din cazinou te ajuta in dezvoltarea ta personala si contribuie la largirea orizontului cunostintelor acumulate in timpul scolii, ca sa mai faci un ban in plus pentru a te bucura de jocuri. Lucruri total adevarate de altfel nu?

Cand incepea festivalul toamnei, toata lumea era fericita. Veneau formatii de top, gen Voltaj si Vama Veche, trupe de dans, iar tot orasul se umplea de turisti. Noi, copii, cei din clasele 5 – 8, eram cei mai fericiti. Primeam bani sa ne distram in timpul festivalului, sa mancam inghetata, mici, si alte produse tipice sinaiene. Cum festivalul avea loc de sambata dimineata pana duminica seara, noi la ora 12.00 in prima zi eram in cazinou.

Stateam acolo pana terminam toti banii sau pana cand reuseam sa terminam vreun joc. Imi aduc si acum aminte cum am reusit sa termin de unul singur Testoasele Ninja, folosind doar 19 fise. Dupa vreo 3 ore de joc si 15 fise, in jurul meu era o gloata de pitaci. Toti urlau, incurajau, dadeau sfaturi care mai de care mai dubioase. Asa era in cazinou! Dupa inca vreo ora, reusisem sa il termin. Ma simteam atunci de parca as fi castigat 1 milion de dolari. Eram transpirat tot, rupt de foame, de sete, dar eram aplaudat de toti. Il invinsesem pe Shreder cu doar 19 fise si vreo 4 – 5 ore de joc.

Imi plac jocurile pe calculator, dar parca inca le prefer pe cele de la aparate. Pacat ca nu se mai gasesc insa. Rar mai vezi vreun joc din asta, in vreun targ de weekend. Anul trecut am gasit niste astfel de jocuri undeva pe langa lacul Balaton din Ungaria. Ce mai m-am distrat! Ce faine vremuri si ce faine jocuri! Nu s-ar putea instala cate un astfel de aparat in fiecare casa?

Articol scris acum vreo 200 de minute, in mediul offline.

Stau asa aiurea. Internetul nu merge de ieri, si nici nu am laptopul cu mine acum. Daca il aveam, imi gaseam ceva de facut. Mai am vreo 5 episoade de LOST de vazut sa termin si eu seria 2.

Am dat o tura prin cladire sa vad care e treaba. Nu e niciuna. Toti muncesc. Eu stau pe un calculator fara net si fara personalitate. Adica personalitatea mea nu e aici.

Tonomatul de jos e bulangiu. Am vrut sa imi ocup timpul cu o ciocolata calda sau un ceai, dar el nu are apa. In plina zi el nu are apa. Cine a mai pomenit asa ceva?

Colegele fac ceva pe aici prin birou, dar nu stiu ce. Nu am timp sa verific, am treaba sa scriu in notepad despre nimic. Una din ele vad ca rasfoieste niste foi. Asa aiurea cred. Ori se plictiseste ori vrea sa isi faca vant cu ele, alt motiv nu vad.

Un tip de la Internet Orange a venit acum vreo 20 de minute si a plecat. A zis ca trebuie sa verifice cablajul din cladire. Eu cred ca a plecat la baie, chiar daca nu e asa.

Un post-it sta in fata mea lipit vertical. Parca nici nu sta. Parca se chinuie sa supravietuiasca in aceasta lume a bitilor. Saracul de el! Stie doar 2 cuvinte. Nu ca fratele lui de pe birou. Ala stie vreo 50 – 60. E bogat. E dat dreacu, cum ar zice un alt post-it, verde de data asta.

Gata, m-am apucat de treaba. Citesc niste carti de la Lonley Planet. Nimic nu se intampla, dar nu fara niciun rost.

Din ciclul “Cum sa pierzi vremea cu folos”, m-am trezit din intamplare la o nunta de bogatasi, undeva intr-un orasel mic din Franta. Era destul de amuzanta atmosfera pe acolo. Toate femeile purtau manusite, rochii elegante, iar barbatii flori in piept, costume negre, astea. Ca la o nunta de fapt

Cum tot eram in plus acolo, m-am apucat de pozat aiurea, in special aceste palarii urate frantuzesti. Nu stiu daca si voua vi se par asa, dar mie mi se par destul de urate. Salut!

Urate erau

Continuarea de aici.

A 2-a zi a venit, dupa cum era si logic. Despre ce s-a intamplat in timpul zilei o sa va povestesc in alt post. Importanta era doar intalnirea cu blonduta tatalui, suedeza din gradina, pe inserat in lumina stelelor, a lunii si a mea.

Cina o luam de obicei la ora 6. Excelent! La ora 9 eram rupt in gura de foame. Nu prea ii intelegeam pe suedezi cum de se puteau culca cu un stol de broaste in stomac. Intr-o singura seara am incercat sa nu mananc o a 2-a cina la 9, si Mihai Traistariu deja imi canta prin stomac. Dupa cina, au inceput pregatirile pentru seara romantica in oras cu suedeza. Suedeza si eu.

Am facut un dus rapid in baia lor fara usa, m-am spoit pe corp cu gelul de dus cu tetra-clorofila de carbon al mamei suedeze, doar doar m-oi apropia ca spirit de fata din Regat. Ajuns in camera, am dat cu spray pe jos si m-am tavalit un pic de ras, ca sa miros si eu frumos. Aveam ceva parfum romanesc, d’ala la vreo 5 lei pe vremea aia. Brandul nu conta. Eram roman, trebuia sa simta fata cum miroase un roman adevarat nu?

Mi-am lipit o mana de gel in cap, am dat parul intr-o parte, ca asa se purta pe atunci, si mi-am luat hainele de oras. Ceva pantaloni scurti si un tricou cu un mesaj cu glume romanesti, traduse in engleza. Probabil nu erau amuzante decat pentru mine, dar, cum am zis mai sus, romanul adevarat se cunoaste de la distanta.

Gata de atac, am iesit vioi in curte. Tacsu era acolo, se uita parsiveste la mine. Eu i-am zambit si mai parsiveste, pe genul “Ies cu fata ta in oras. Ce zici de asta?”. Radeam unul mai parsiv ca altul.

Am auzit-o coborand pe scari. Pasea tiptil. Imi era putin frica sa nu cumva sa alunece pe vreo haina lasata pe jos de ai ei. Dar ea se descurca de minune, era obisnuita. Avusese training de mic copil in privinta mersului prin casa; “Nu bagi in seama rufele, nu te uiti la haltere, ai grija sa nu calci pe ghivece, vezi sa nu te impedici de pisica”. Si-a iesit. Pe usa. Toata!

Nu stiam ce sa fac. Sa plang sau sa rad? Engleza nu prea imi mai iesea oricum. Pantera Roz ar fi fost geloasa pe ea. Imaginati-vi-o pe Heidi 100% in roz: sandale roz, strampi roz, rochie roz cu funda roz-roscat, poseta roz si palarie roz, din aia pe genul frantuzesc obosit. Mesajul romanesc de pe tricoul meu nu mai avea nicio importanta pe langa ea.

Am inghitit in sec, am luat o gura de aer, si am zis ca asta e. Nu hainele sunt cele mai importante. Oricum nu ma cunoaste nimeni in Suedia. Cu riscul de a ma bufni rasul, am luat-o de mana si am dat sa plec spre tren. Atunci m-a lovit tacsu cu o vorba clasica de-a lui:”Mergem cu masina, vin si eu cu voi!”. Bah da-o dreacu de treaba! Din nou. Nu mai stiam ce sa fac. Ce rost ar fi avut sa mergem noi 3, asa fericiti in oras? L-am chemat si pe fratele meu cu sora ei. Mai bine sa iesim in 5, decat in 3, adica eu, ea si jupanul.

L-am lasat pe romantism acasa, sa doarma, ca il durea putin stomacul de ras. Avusese indigestie. Restul serii l-am petrecut plimbandu-ne cu totii, cand pe langa mare, cand prin parcuri, pe genul aiurea. Uneori eram eu in stanga, jupanul in dreapta, ea in dreapta aia mai departata, alteori doar eu cu jupanul. Super ne-am distrat! Va cam dati seama cum nu? Rar am parte de astfel de intalniri.

Am plecat acasa cu gandul ca a 2-a zis ii arat la tacsu ce tare sunt la fotbal, poate poate se decide sa stea acasa atunci cand ies cu a lui fiica. Hai ca va povestesc in curand cum joaca suedezele fotbal. La propriu, ca la figurat era jupanul arbitru. Salut!

Daca aveti prieteni ce invata in Grenoble si vreti vreodata sa ii vizitati, ganditi-va dinainte ca o sa fiti mintiti. Pregatiti-va glumele proaste, rasul ironic si cheful de distractie, si porniti spre La Tronche. Cum am facut si eu acum 2 weekenduri:

Ioana invata in Grenoble. Impreuna cu Adi si Moldo ne-am urcat in tren si am purces spre ea. TGV-ul merge indeajuns de repede cat sa iti provoace dureri acceptabile de cap. Asta in cazul in care esti fata! [glumesc Adi cred] Dupa ce soarele apusese ca in fiecare zi, am aterizat si noi in gara pustie din Grenoble. Ajunsi acolo, am purces cu Ioana pe jos, spre caminul ei, fiind asigurati ca nu e foarte departe, si ca oricum merita plimbarea.

Orasul era aproape la fel de pustiu ca si gara. O mana de turisti inca mai colindau strazile, lasandu-i pe aurolaci sa se distreze de unii singuri prin gara. Cand am ajuns prin centrul orasului, Ioana ne-a aratat caminele in care stateau niste colegi de ai ei. Ne-a subliniat faptul ca ei sunt mai izolati, si ca de aia stateau in acele camine. Ni s-a facut un pic mila de ei. Cum sa vii sa inveti in alt oras si sa te izoleze facultatea. Uf! Atunci ne-am dat seama ca nu suntem in centru. Daca ai ei colegi erau izolati, nu se putea sa fim in centru.

Dupa inca vreo 20 de minute, cladirile au inceput sa se piarda. Sa dispara! Oamenii deja erau inlocuiti de catre caini, iar masinile de carute (exagerez stiu ). Atunci un semn mare de circulatie ne-a aparut. Tocmai ieseam din Grenoble si intram in alt orasel, La Tronche. Atunci ne-am dat seama de 2 lucruri:

- caminul in care statea Ioana nu era chiar asa departe de gara, dupa cum ne-a si zis. Nu era nici macar in oras, ci chiar departe in afara lui.
- cuvantul izolati are alt sens in Franta. Studentii ce locuiau in mijlocul orasului erau cei izolati, pe cand cei ce stateau in afara lui, erau aia de stateau in centru. Centrul ala din afara orasului.

Ati inteles nu? Hai ca o sa postez si ceva poze de prin Grenoble, ca prin La Tronche nu prea am avut ce poza. Oricum mica excursie a meritat, chiar daca am fost izolati!

Pana luni dimineata sunt in Romania. Daca o sa am timp o sa scriu, daca nu, nu. Logic! Sa aveti un weekend fain. Salut!

Apropo, zbor cu asta

Imi pare rau de capul aleia de am prins-o in poza. Simteam nevoia sa zic asta

Stiu ca niciunul dintre voi nu mananca, cartofi prajiti. Sunt grasi, nesanatosi, nebuni. Daca insa va e vreodata pofta si vreti sa aveti o scuza ca mancati, macar asa putini de pofta, iata un sfat:

- intrati intr-un restaurant turcesc, sau fast-food
- cereti un sandvis si spuneti-i ca nu vreti cartofi, sau nu spuneti nimic; oricum nu o va va baga in seama
- cand incepe sa va puna cartofii, nu spuneti nimic
- cand termina de pus cartofii, amintiti-i ca nu vroiati
- el atunci o sa toarne jumatate inapoi, iar restul o sa vi-i lase; ii e prea lene sa ii scoata si pe aia din caserola

Dar stiu ca nimeni nu mananca acesti cartofi prajiti, deci sfatul meu nu e pentru voi. Nici eu nu mananc. Cine oare mai mananca, cartofi prajiti? (Cartofii astia sunt creatori de cacofonii se pare). Daca va iese, dati-mi de stire Mie mi-a iesit fara sa vreau. Salut!

V-ati gandit vreodata ca ati putea locui intr-un castel? Si ieftin chiar? Eu imi doresc lucrul acesta de vreo cativa ani, dar nu il vad prea realizabil in viitorul apropiat. Uite totusi ca am ajuns sa vad cum niste oameni simpli locuiesc intr-o astfel de cladire (daca o pot numi cladire), deci dorinta mea nu este chiar un vis irealizabil.

Ei locuiesc intr-un castel din La Mure, Franta. Isi atarna rufele pe geam ca orice om, fac mancare ca orice gospodina, spala hainele ca orice student. S-ar putea sa faca si sex chiar. Sunt niste oameni normali. Eu i-as numi speciali. Macar pentru mine. Doar pentru ca locuiesc intr-un castel.

Voi ati locui intr-un castel?

La/In metrou nu poti sa te plictisesti niciodata. Mereu apare vreun e-special(a) care ori te pune pe ganduri ori te face sa te tii cu mainile de burta de ras (a se observa metafora).

Azi am plecat prin centru sa cumpar niste chestii pentru un eveniment, cu metroul evident (a se remarca rima special creata pentru seara asta). Intr-una din statii urca o tipa. Era blonda, inalta, cu fusta scurta si bronzata. Era pe genul tipelor de se culca seara in solar si se trezesc la piscina. Parea interesanta. S-a asezat cuminte, picior peste picior, ca o doamna ce …, vorba aia.

La un moment dat a scos din papornita (sau geanta dupa cum ii zic pitipoancele) un ipod cu scopul de a asculta muzica probabil. Alta utilitate nu ii prea vedeam. Cand a scos castile insa, sa-mi cada rucsacul din spate de ras. Exact cum sunt matele de porc asa erau si castile ei; un manunchi de fire incarligate in toate directiile. Cu siguranta avea cel putin 2 metri de cablu acolo. Putea sa isi poarte ipod-ul si in sosete ca tot putea asculta muzica. Astfel il putea tine si la loc de cinste.

Ei, si atunci s-a apucat ea sa descurce matele cu unghiutele ei de veverita salbatica. Nu cred sa fii avut vreun plan concret, caci nu vedeam nicio evolutie in ceea ce facea ea acolo. Dupa 3 statii deja o apucasera transpiratiile. Se uita in stanga, in dreapta, sa vada care rade de ea. Eu radeam sa fiu sincer, dar stateam in fata ei. Ma apucasera si pe mine transpiratiile. Aveam chiar impresia ca erau ciordite castile. Jumatate erau albe, jumatate pline de praf. Le ciordise cu siguranta pitipoanca.

Dupa 6 statii au inceput sa apara semne de fire libere. Se prinsese care era schema. In a 7-a statie am coborat lasand-o sa isi faca treaba. Ma distrasem destul. Vorba lui Hagi: “Cum zic, e greu. E greu!”

In ultima vreme lumea e cat se poate de ciudata pe la metrourile din Paris. Cum vine sfarsitul lunii, cum apar cozile zilnice (adica 12 ore din 12). Abonamentele se pot incarca doar la inceputul lunii pentru luna in curs, deci un mic haos se creeaza. Bine, se pot incarca si dupa, dar tot suma intreaga se plateste, indiferent daca sunt folosite 2 – 3 saptamani, sau doar ultimele 2 zile din luna. Idiotenie stiu. Iubitori de branza puturoasa.

Azi, cand stateam la coada sa iau si eu niste amarate de bilete mai ieftinache, am vazut un mic circ mioritic in jurul barelor de intrare in subteran. Un grup de pitipoance bastinase, cu spoiala la ochi, blugi crapati pe buci (vorba romanului) si fustite colorate, se chinuiau sa sara bara cu pricina. Daca ati vazut vreodata cum sare oaia tarcul, dar oaia aia proasta, va puteti face o imagine buna despre ceea ce s-a intamplat in fata ochilor mei.

Vreo doua dintre ele si-au busit gleznele in tentativa sinucigasa de a trece pe langa, delicate ca 2 curci, una era sa ramana in chiloti, spre zambetul calatorilor, atunci cand s-a agatat de bara, iar ultima a intruchipat-o, intr-un mod cretin, pe Xena sarind pe cal. Cum bara nu e cat calul de lata, s-a proptit cu ditai fundul pe ea ca un pui pe rotisor. Sau puicuta. Era coapta la fata dupa 5 secunde.

Noroc cu un tip de treaba ce i-a sugerat sa se lipeasca de el si sa treaca pe partea cealalta. I-a iesit si lui ceva. A fost o situatie win – win pana la urma nu?.

Au fost 5 minute petrecute cu folos la coada la bilete pot zice. Nu poti in fiecare zi sa asisti la spectacole mioritice in mijlocului unui asezamant urban. Oricum, urmeaza alta zi, alt spectacol! Eu sunt pregatit. Noroc!