Autobuzul cu care am venit acasa era asa de aglomerat incat daca dadeam o basina anesteziam nazal 30 de oamenii aflati pe o raza de 3 metri in jurul meu.

Fervex-ul frantuzesc vine in cutii de 8 pliculete. Pe ele scrie ca se administreaza cate 3/zi. Asta inseamna ca in 2 zile si 16 ore esti sanatos. Nu stiu ce ma fac in a 3-a zi fara al 9-lea pliculet.

Sunt fan al produselor lasate de altii langa casa de marcat. Parca-mi fac singur o surpriza de fiecare data cand merg la cumparaturi.

Turcii tin mult la sosul alb. De fiecare data cand le cer, ori imi dau mai putin, ori “uita” de el.

Continui sa nu ii suport pe cei care folosesc carucioarele la cumparaturi. Calcaiul meu gandeste la fel ca si mine.

Parca nu arata asa trista ca alte statii de metrou, nu?

Pe la ora 2 am ajuns in oras. Era exact cum ne asteptasem sa fie. Case din lemn, sosele prafuite, gramezi de maracini in mijlocul strazii. Ca in orice vest salbatic. Eram impreuna cu un prieten de al meu. Sa ii zicem Unghi.

Ne-am apropiat de un restaurant care parea ca are o oferta speciala. In usa ne astepta o femeie. Salbatica. Era nascuta in acel vest salbatic. Ne-a prezentat un concurs ce il desfasurau. Trebuia sa ne suim pe 2 porci mecanici cu care sa mergem in desert si sa vanam alti porci mecanici. Daca faceam 100 de puncte (20 de porci vanati) primeam o cina copioasa. Desigur, concursul avea un pret: 35 de euro.

Cum nu aveam ce face, ne-am suit pe porci, si am inceput sa le pocnim coarnele unul de celalalt. Asa functionau ei, pe baza unui principiu avansat al fizicii moderne, dinamul. Porcul lui Unghi a fugit de nebun spre centrul orasului, urmarit de alti 2 porci mecanici. Am luat pusca, am inceput sa pocnesc coarnele si am luat-o la fuga spre ei. Din 3 gloante i-am luat pe amandoi.

Unghi s-a mai linistit, asa ca am pornit spre desert. Cum goneam noi cu vreo 10 km/ora, m-a intrebat cum de am fost de acord sa dau 350 de euro pe concursul asta. “Hmm, deci nu erau 35, ci 350 de euro.”, m-am gandit eu. “Asta e”, i-am zis. “Hai sa luam porcii si sa mancam bine macar”, am continuat.

Analizand harta, ne-am dat seama ca trebuia sa trecem peste doua sine de cale ferata. Nu gasisem niciun porc. Nu conta, mergeam dupa harta. Cand primul tren a aparut, am inceput sa pocnim din coarne mai repede. Nu vroiam sa fim facuti praf. Cand a aparut al doilea tren, am facut dreapta. Vazusem un alt porc mecanic. Fugea destul de repede.

Cand am plecat vineri spre Romania am luat cu mine un tablou, cadou de ziua mamei mele. Cum nu avea dimensiunile potrivite pentru un bagaj de mana (90×50 cm), am inceput de joi seara sa ma interesez cum l-as putea transporta in siguranta.

Am sunat la Uizer, la un numar ce taxa cu 1 euro minutul, ca doar isi respecta clientii. Mi-a raspuns una cu un sictir pe ea de parca mestecase toata ziua peste lesinat. I-am explicat in detaliu despre ce este vorba, dupa care, apeland la cunostintele ei in materie de tablouri pe avion, mi-a zis:

“E simplu. Trebuie sa mai cumparati un loc.”
“Acum? In ultima zi?”
“Da. Alta modalitate nu exista.”

M-am oprit un pic sa ma gandesc. Doar o faceam pe banii mei. Daca eu am locul rezervat in zona de urgenta, pe care am platit mai mult, trebuie sa ii iau si tabloului la fel? Sau ii cumpar un loc normal si il las singur, undeva in spate?

“Doamna, dar daca il pun la cala si platesc inca un bagaj?”
“Nu va garantam ca ajunge intreg.”
“Mai dau un ban in plus si puneti pe el eticheta de obiect fragil. Nu merge asa?”
“Nu merge. Nu va garantam.”

I-am zis salut si i-am inchis la soricioaica. Vroiam doar sa imi ofere niste optiuni valabile, nu sa imi vorbeasca de parca eram platit de ei sa zbor cu Uizul. Am injurat-o de test vreo 2 minute dupa care m-am culcat. Ma hotarasem sa ma descurc eu cu tabloul direct pe aeroport. Eram pregatit chiar sa il dau jos de pe rama si sa il fac sul, dupa cum ma sfatuisera niste prieteni.

Cand am ajuns de dimineata, eram pregatit de orice. I-as fi cumparat chiar si un alt loc. Langa mine. Sa nu stea singur. L-am aratat tipei de la check-in.

“Pare ok. Stati sa dau un telefon”, zice ea. Deja ma gandeam ca o suna pe soricioaica de azi noapte sa ii ceara sfaturi.
“Bine. Stau”, zic eu si iau o gura de jeleu.
“Este in regula. Il puteti lua cu dvs”, adauga ea.
“Serios?”, intreb eu socat.
“Da.”

Cu zambetul pe buze am inaintat spre controlul de securitate. Nu imi venea sa cred ca totul a mers asa usor. Ajuns acolo, ma opreste un politai:

“Nu aveti voie cu el pe avion”, imi explica el.
“Pai, tipa de la Uiz a zis ca e ok”, ii zic eu.
“Nu e. Trebuie sa il inregistrati ca baja de cala”, a adaugat el.

Cu jumatate de zambet, m-am intors la ea. O vazusem de treaba, deci ma gandeam ca imi garanteaza ca eticheta “FRAGILE” va fi citita de toata lumea. I-am explicat care e treaba.

“Haideti cu mine”, zise ea indreptandu-se spre politai.
“E coada cam mare acum”, ii zic eu uitandu-ma la zecile de oameni ce aparusera brusc in fata mea.
“Nu e problema, haideti in fata”.

I-a explicat tipa care este situatia, ca e avionul lor si ca ei imi dau voie cu el. Politaiul a zis ok si m-a bagat in fata. Zambetul si-a redobandit zambetimea.

In avion totul a mers ok. Tabloul a stat sus langa rucsac. Nici nu a fost nevoie sa il pun pe scaun. Nu platisem pentru el, deci nu putea calatori ca ceilalti pasageri. Ar trebui sa o sun pe soricioaica sa ii fac un update la clasicile raspunsuri pe care le da oricarui client. Ca si bulangii de la Cosmote, ca tot mi-am adus aminte de ei. Salut!

Azi plec spre Romania. Am prins o cursa Uizer, Paris – Baile Tusnad, cu escala in Bucuresti si Sinaia.

Merg la un eveniment BEST, ma vad cu familia, imi vizitez prietenii. Chestii din astea lejere. Daca am net o sa mai scriu. Daca nu, nu. Simplu Salut!

Un tip gonea azi pe trotuar cu bicicleta. Un mosulet romantic urla la el: “Ba, mergi pe strada. Ce cauti pe trotuar?”

Mi-am adus pe loc aminte de motto-ul romanului aflat la volan, atunci cand vede un biciclist pe strada: “Treci ba pe trotuar. Ti-a luat ma-ta strada?”

Lipsa pistelor de biciclete se simte peste tot se pare. Pana cand vor aparea, tot bordura ramane cel mai sigur loc pentru biciclisti. Salut!

Am ajuns in oras pe seara. Era forfota mare. Pe turla bisericii se vedeau ultimele raze de soare. Eram singur. Mi-am scos harta printata si am pornit in cautarea hostelului pe care pusesem ochii. Strazile erau impanzite de cabluri, muzica, oameni mascati. Cu greu, am reusit sa ajung la destinatie.

Hostelul avea forma de castel. De ce il facusera hostel? Nu puteau sa il intituleze castel? As fi vrut sa stau intr-un castel, dar nu era castel. Era hostel. La intrare ma astepta un baiat. M-a invitat politicos inauntru sa imi arate oferta. Interiorul aducea a spital, nu a castel. “Asta e”, m-am gandit eu. Daca e ieftin, e ok. Am intrat intr-o camera impreuna cu el. “Ce zici de asta?”, ma intreaba. “E faina. De ce are 3 paturi? Sunt singur”, il intreb eu. “Asta o avem. 60 de euro”, imi raspunde el.

M-a blocat. De ce as da 60 de euro sa stau intr-o camera cu 3 paturi? Daca as sta, cu siguranta m-as trezi noaptea din 2 in 2 ore sa imi schimb patul. Sunt banii mei, trebuie sa-i dorm. Am refuzat. “Bineee”, a zis el. Hai sa iti arat alta. “Ceva mai ieftin te rog”, am continuat eu.

Ne-am oprit in fata altei usi. Se auzeau zgomote inauntru. “Asta e. O vrei?”, ma intreaba din nou. “Ce-ar fi sa deschidem usa, sa vad cum arata?”, am completat eu. Am deschis-o. Avea doar 2 paturi. Intr-unul din ele stateau 2 copii mici, cam urati, iar in celalalt, alt copil mic. “Poti sta aici. 30 de euro.”, imi zice baiatul. “Unde exact?”, il intreb eu. “Cum unde? Cu ala mic. Ai loc”.

Hai da-o dreacu. De ce as sta in aceeasi camera cu 3 copii mici? Si urati?Am plecat fara sa ii mai zic nimic. In oras era tot aceeasi forfota. Am consultat harta si am pornit spre urmatorul hostel.

O melodie lejera. Asa de toamna.

Si varianta live aici.

Acum ceva ani lucram impreuna cu un prieten in cadrul unei edituri. Aveam birourile apropiate, dar despartite de un geam. La un moment dat m-am uitat la el. Statea. Ca orice om. L-am lasat sa stea si mi-am continuat treaba.

In minutul urmator sefa intra in birou:

“Paul (nume fictiv), de ce nu lucrezi?”, zice ea pe un ton ridicat.
“Pai, nu prea am nimic de facut”, raspunde el pe un ton lejer.
“Cum nu? Ai terminat A, B, C, … Z?”
“Da, am terminat.”
“Atunci fa-ti curat pe birou. Nu mai sta degeaba”, zice ea si iese pe usa.

Concluzia
Sloganul sefilor: Daca nu ai nimic de facut, fa ceva!

Asemanari

• Te pun pe scaun.
• Te obliga sa te uiti in oglinda.
• Iti cer bani tie sau familiei tale.
• Se joaca cu briciul pe langa gatul tau.
• Iti vorbesc de echipa nationala in timpul procesului.

Deosebiri

• Frizerul te puna sa stai la coada; rapitorul nu.
• Frizerul te spala pe cap ca sa te tunda mai usor; rapitorul ca sa te electrocuteze mai lejer.
• Frizerul te leaga la gat; rapitorul la ochi.
• Frizerului ii lasi bacsis daca esti multumit; rapitorul iti lasa el tie daca e multumit.
• Frizerului bun i se duce vorba prin cartier; rapitorului bun i se duce vorba prin lume.