Oamenii furnici
E tristete mare pe strada. Asa in general. Chiar daca afara ploua, chiar daca nu. Unii spun ca ploaia e trista. Altii spun ca e romantica. Cand e romantica? Atunci cand iti picura pe buze? Atunci cand iti uda ochelarii sau te face sa clipesti mai des? E trista atunci atunci cand nu poti vedea la 2m in fata? Atunci cand poti confunda picaturile cu niste boabe de mazare? Nici macar atunci. Ploaia nu e trista. Nici ziua. Nici toamna cea maronie, sau pomii fara frunze. Natura nu e trista, oamenii sunt tristi.
Asa erau si azi. Am iesit din casa in timp ce ploua, sa imi rezolv treburile la banca. Nu mai iesisem de mult pe ploaie. Eram entuziasmat. Pe trotuar, pe strada, prin parcuri, erau numai furnici. Mergeau in toate directiile, grabite. Ca niste furnici-cai. Vedeau doar in fata, gandeau doar in fata. Fiecare cu treaba ei-lui. Toate aveau geci de aceeasi culoare: negru sau maro. Asa sunt furnicile. De cand am invatat eu despre ele la biologie. Rar vezi cate una mai rosie sau mai galbena, mai zglobie. Suntem ca intr-un musuroi. Inchisi, separati, singuri. Poate acest lucru aduce tristetea pana la urma. Cat poti suporta sa vezi numai maro si negru in fata ochilor? Nu destul de mult probabil. Atunci ajungi sa fi trist. Nu natura, ci tu!
Semnat,
O furnica rosie!
--
Poate vrei sa mai citesti si:
de acord cu tine
pacat ca sunt putini in ziua de azi care nu vad lucrurile ca tine.