Spre micul Paris
Si plec. Ma scol cu noaptea in cap sa ajung la aeroport. Se anunta post-greva. Iau un metrou, schimb inca unul, ma sui in tren. La 8 sunt pe aeroport. Avionul pleaca in 2 ore si 15 minute. Clasic. Am ajuns iar mult prea devreme. Astept sa se deschida check-in-ul, sa scap de rucsacul mare. Si stau. Si stau. Trec vreo 45 de minute. Pe panou nu scrie nimic legat de vreo intarziere. Intreb intr-un final la o alta companie, daca stiu ei cumva unde e checkin-ul meu. Imi spun ca se face la ei la companie. Fain. Nu putea sa anunte sau sa scrie pe tabla aia dubioasa.
Kebabul de seara trecuta ma trimite la toaleta. Intru la “Mama si copilul” ca arata mai bine. Baie mare, curata, aromata. Nu folosesc insa si pudra din dotare. Dupa, dau sa ma conectez la wireless (nu din baie), ca pe orice aeroport care se respecta. Imi cere un login si parola. Asta e, platesc daca e nevoie. Sase euro pentru 30 de minute. Nu mersi. Citesc o carte mai bine. Si citesc una.
Zbor cu acelasi avion de 48 de persoane ca la plecare, in care suntem vreo 30 doar. La fel ca acum 2 saptamani, deloc aglomeratie, deloc stres. Decolarea o prind in vis. Ma trezesc doar cand se plimba tipa cu sandvisurile. Bag rapid unul si o apa, sa pot prinde aterizarea. Tot in vis. In Ljubljana plec se pare cu acelasi avion, aceleasi stewardese. Numai ca suntem 7 oameni. Unul este nascut de maxim cateva luni. Simpatic. Vreo jumatate de ora se hraneste de la sursa naturala. O sursa norvegiana cred, cu parul rosu.
De pe Otopeni pana in Militari mai fac vreo 3 ore. La fel ca din Paris. Pe drum fac un popas la eMag si imi cumpar un laptop. Sa pot scrie de unde vrea wireless-ul meu. Am ajuns in Romania, dar povestea nu se termina aici. Voi continua cu amintiri din Paris, dar si cu intamplari de pe plaurile mioritice.
E plina tara asta de poveste. Salut!
Poate vrei sa mai citesti si:
Ba pai…asa o fi! Pan` la urma ce stim noi…baietii!