Era acum vreo 3 ani de zile, intr-un birou de prin Lacul Tei. Pe acolo misunau oameni stilati, adica aveau stil ca sa zic asa. Participau la show-uri de mobila din Milano, luau interviuri la vedete de top din Romania, stiau ce gust are maslina de pe Dorobanti. Eu eram venit din inima Regiei, din mijlocul regatului, ca sa imi exersez skill-urile in ale design-ului. Eram si eu cazut pe-acolo, mai ceva ca musca-n lapte.

Venisem in acea dimineata cu o foame strasnica pe mine. Probabil nimeni din camera nu se sinchisise sa cumpere paine cu o seara in urma, asa ca a trebuit sa astept sa ajung la servici. Aici vrei nu vrei trebuie sa mananci ceva, ca sa nu lesini pe monitor de exemplu. M-am dus in Bila sau Billa, si mi-am cumparat ceva. O sa aflati mai incolo ce. Eram nespus de fericit. Mergeam cu hrana spre birou, in timp ce in gura mea fantana din Barcelona incepuse sa cante. Cred ca o daduse pe populara de foame ce imi era.

Ajuns la birou, m-am napustit in bucatarie ca osul pe Grivei. Am inceput sa imi prepar bunatatea de mancare cu un zambet larg in coltul gurii. In 10 minute am terminat procesul de salivare si am inceput festinul. Eram fericit. Si eu si cascada. In acelasi timp, am auzit pe cineva intrand in birou. Era sefa dupa glas. A rostit o fraza pe care si acum mi-o amintesc: “Phew, ce pute aici! Isi face Radu mici in bucatarie cumva?”

Mici imi facusem. Transformasem intreg biroul intr-o poienita cu tot cu rau si copaci in ea. In principiu mirosea peste tot, dar eu eram fericit langa micii mei. Nu am mai repetat experienta, ca sa nu ajung sa imi exersez skill-urile de designer si bucatar in camera de camin. Salut!

La bani marunti

Din nou la granita feroviara

Romanul (eu) la granita

Unu’ pe treaba lui

Se intampla in Suedia (VI)