Viteza timpului
Am trecut demult de faza cand ma minunam de ce chiuvetele au un robinet pentru apa rece si unul pentru apa fierbinte, unde se scurge toata ploaia asta, de ce beau irlandezii atat de mult alcool si de ce nu vad indragostiti tinandu-se de mana pe strada. Ceea ce atunci era dubios, ilogic sau comic, acum a devenitsimpla constatare a “the Irish way”.
Dupa 3 ani de studentie in Bucuresti, mutarea in Galway, un orasel de pe coasta de vest a Irlandei, care desi are doua centre universitare, e mai linistit decat o statiune balneoclimaterica, a fost un soc rece, scurt si violent: aici timpul se scurge cu o alta viteza. Cateodata ai impresia ca auzi secundele cum se preling neconvinse ca le-a venit randul, una dupa alta. Initial am crezut ca e din cauza linistii, dar in a doua saptamana…
… am fost la teatru. Se juca “The Crippleman of Inishmaan”. Pe romaneste “Billy Schiopu”, pe care il vazusem cu un an in urma la Nottara. Nu-mi place sa vad acelasi film, sa citesc aceeasi carte, sa merg la aceeasi piesa de doua ori, dar cum pe vremea aceea inca ma luptam cu accentul irlandez, am zis ca nici nu exista loc mai bun sa incep sa il savurez decat la teatru; daca nu intelegeam mare lucru, macar stiam povestea. Piesa a inceput exact ca si cu un an in urma: un magazin gen “Alimentara” cu cateva conserve asezate pe rafturile mai mult goale, o tejghea si vanzatoarea care isi vedea linistita de dereticat. Ba lustruia aici, ba aranja o conserva acolo, ba numara niste bani, ba ofta. Ca o vanzatoare normala. In sala liniste. Sa fi trecut vreo 7 minute de cand ne uitam la femeia care nu zicea nimic, nu facea nimic cu vreun inteles profund. 7 minute in care nu se intampla nimic deosebit. Apoi apar sora ei, Billy si celelate personaje in ordinea fireasca a piesei. 7 minute justificate. Aproape captivante.
Exact aceeasi scena in Bucuresti. Exact aceleasi 7 minute.Dar in sala, linistea era nesigura. Spectatorii culesi de pe Magheru, trecuti fie prin imbulzeala de la metrou, fie prin vreo intersectie inghesuita erau pusi in fata a 7 minute de… pauza totala. Stateau de 7 minute si parca erau jenati. Ii simteam intrebandu-se: de ce nu se intampla nimic? Mai ca s-ar fi ridicat si s-ar fi dus la vanzatoarea de pe scena : “Saru’mana! Ma scuzati, aveti cumva idee cand incepe piesa? Vedeti, eu am venit la teatru si ma asteptam sa vad ceva, dar nu se intampla nimic!” Era ca un vacuum lacom de viata. Interpretarile mi-au placut amandoua. Actori energici si curajosi si la Nottara si aici.
Dar Inishmaan, insula in care nu se intampla niciodata nimic interesant (asa cum a fost gandita de dramaturg si asa cum se pare ca este in relitate), a fost mult mai veridica aici. Nu pentru ca ca e atat de aprope de golful in care imi place sa ma plimb in fiecare duminica dupa-amiaza. Nu pentru ca erau irlandezi care jucau irlandezi (oricum, atunci conceptul meu de “irlandez” era vag spre inexistent). Ci pentru ca aici, timpul chiar se scurge mai greu. Gandul la agitatia, graba si haosul Bucurestiului din care imi luam mostra zilnica de energie e acum atat de inconsistent si ireal.
Cred ca aceeasi senzatia ar incerca-o un pugilist care se hotaraste brusc sa renunte la box si sa inceapa sa practice tai chi.
Tic
Tac
Tic
Tac…
--
Poate vrei sa mai citesti si:
Comentarii: