In seara urmatoare am participat la unquest nocturn impreuna cu alte cateva sute de cercetasi. Pe parcursul intregii nopti trebuia sa urmarim o harta cu ajutorul careia sa descoperim o comoara, ferindu-ne in acelasi timp de “oamenii rai” care ne urmareau cu bicicletele si masinile. Nimic mai simplu. Echipa era formata din gasca romana de baieti si suedezele “noastre”. Si suedeza “mea” desigur.

Cum in Romania ne petreceam o mare parte din timpul liber prin padurile patriei jucand tot felul de questuri, venisem bine pregatiti la concurs. Aveam cu noi frontale, apa, sandvisuri, dulciuri, glume romanesti, tot tacamul. Suedezele erau la fel de bine pregatite. Aveau rujurile cu ele, oglinjoarele, vreo 2 reviste glossy sa le tina de urat cand se vor ascunde in tufisuri de urmaritori, cartofi prajiti, burgeri si alte produse naturiste.

Fiind flacai get-beget, ne-am asumat rolul de conducatori de trib, fetele neavand nimic impotriva acestui lucru. Prima idee buna ne-a venit in momentul in care am dat de un camp intins ingradit cu sarma ghimpata. Le-am propus fetelor sa il traversam, astfel incat sa castigam timp. Au fost de acord fara sa ezite macar o secunda. Am reusit cu totii sa trecem de sarma, fetele cu mare grija, noi cu grija lor, ca nu cumva sa-si agate tricourile si sa li se rupa cumva. N-am avut norocul asta.

Am traversat toata intinderea ingradita, mirandu-ne cum de nu era nimic cultivat acolo. Risipa de pamant. Eram fericiti ca scurtasem asa de mult traseul, mandrii ca fetele ne vedeau ca pe niste Magellani cu suflete de romani. Ajunsi la capat, le-am lasat pe ele sa iasa primele, sperand din nou ca sarma sa ne faca vreo surpriza. Nu ne-a facut ea, ci tipele care incepusera sa urle in limba lor, aratand cu degetul la un panou care era plasat strategic pe gard. Desi aveam impresia ca ne injurau (invatasem si noi ceva bun in suedeza), le-am intrebat ce se intamplase. Pe panoul cu pricina era scris: “Atentie, teren minat. Accesul interzis!” Oops. Era de fapt un fost camp de lupta din cate am inteles a 2-a zi, de unde nu fusesera eliminate toate minele.

Surprinzator, nu am mai auzit niciun cuvant in engleza in urmatoarele 2 ore. Nici suedeza “mea” nu prea ma mai privea. Nu o intelegeam. Femeile astea!

Noaptea se apropia, dar noi eram tot mai aproape de comoara. Ne intelegeam de minune. Noi in romana, ele in engleza. Doar cand am scos frontalele si-au mai revenit si au venit langa noi, ca nu cumva sa-si rupa vreun gat pe strada. Eram iar “impreuna”. Eu si ea. Sau ea cu frontala mea.

La un moment dat i-am observat pe urmaritorii pe biciclete apropiindu-se de noi, asa ca am sarit cu totii intr-un tufis pentru a scapa de ei. Atunci romantismul a iesit din rucsac si mi-a dat un sfat bun, cum obisnuia el in ultima vreme. In fata mea, in iarba, isi facea veacul un licurici. Ce putea fi mai frumos decat sa ii ofer dragei mele suedeze un licurici, la stele fiind un pic mai greu sa ajung, in acea furtunoasa noapte de vara? M-am intins in iarba si am inceput sa ma indrept tiptil spre el, usor usor ca sa nu il sperii. Licuriciul nu avea nicio sansa. Deja ma vedeam in leaganul din curtea casei: eu, ea, luna si licuriciul. Si romantismul desigur.

In momentul in care l-am prins cu incredere cu toate cele 10 degete de la maini, licuriciul a reactionat si m-a aruncat 2 metri inapoi. Ma simteam ca-n filmele cu elfi, dragoni si printese. “Ce putere are licuriciul!”, m-am gandit eu. Toti incepusera sa rada de mine. De ce-ai rade de un om care vrea sa fie romantic? Am aflat in urmatoarele 10 secunde. Nu prinsesem un licurici, ci o sarma ghimpata electrificata care era folosita la a tine iepurii departe, si intamplator facea un mic scurt-circuit.

Restul serii n-a mai contat. Reusisem sa le speriem, sa le obosim, sa le facem sa rada de noi. Nici macar o stea nu reusisem sa ii dau. Eram increzator in noaptea ce urma insa. Toti fanii filmelor stiu ca in ultima seara se intampla totul. Va urma

La bani marunti

Din nou la granita feroviara

Romanul (eu) la granita

Unu’ pe treaba lui

Baba perversa