… as fi stiut ca alunele de padure se vand cu 7 euro kilogramul si corcodusele cu 4, eram bogat. Un bogat mai mic.

Copil fiind, toata ziua eram prin copaci, poieni si parcuri. Alergam, suflam cornete, mancam alune, ne strambam la corcodusele verzi (zarzare, dupa cum le numeam noi). Nu ne-ar fi fost greu sa iesim cu ele pe piata frantuzeasca si sa ne imbogatim.

Da stiu, nu ar fi avut acelasi pret, aberez si eu. Oricum, cred ca m-am prins de ce sunt asa de scumpe acum. Nu le mai poti gasi prea usor. Poienitele cu alune au fost transformate in cartiere de vile. Parcurile cu zarzare/corcoduse au ramas doar in pozele noastre facute cu aparatele din plastic. Noi am crescut, dar nu am uitat de ele.

Ce bine ca m-am nascut in ’84 si-am apucat sa fiu copil!

Nu va este dor de ei?

Cazinoul din Sinaia era unul din locurile preferate de “joaca” pentru noi, copii. Nu va ganditi ca spargeam banii de gume Turbo la ruleta sau poker, ci alegeam in schimb aparatele cu tot felul de jocuri, de la cele cu batai si masini, la simulatorul de balaur ce se afla in mijlocul salii. Cazinoul era un loc in care noi, baietii din cartierul mai indepartat al orasului, ne intalneam fie in weekend, fie in timpul festivalului toamnei, fiind destul de departe de casele noastre.

Ca sa te poti bucura la maxim de oferta cazinoului, trebuia sa strangi ceva bani in timpul saptamanii. Lucrul acesta il puteai face intorcand spatele gogosilor cu gem si ciocolata si reducand din doza zilnica de gume Turbo (sau Barbie, dupa caz). Apoi trebuia sa te dai pe langa parinti si sa le explici cum jocurile din cazinou te ajuta in dezvoltarea ta personala si contribuie la largirea orizontului cunostintelor acumulate in timpul scolii, ca sa mai faci un ban in plus pentru a te bucura de jocuri. Lucruri total adevarate de altfel nu?

Cand incepea festivalul toamnei, toata lumea era fericita. Veneau formatii de top, gen Voltaj si Vama Veche, trupe de dans, iar tot orasul se umplea de turisti. Noi, copii, cei din clasele 5 – 8, eram cei mai fericiti. Primeam bani sa ne distram in timpul festivalului, sa mancam inghetata, mici, si alte produse tipice sinaiene. Cum festivalul avea loc de sambata dimineata pana duminica seara, noi la ora 12.00 in prima zi eram in cazinou.

Stateam acolo pana terminam toti banii sau pana cand reuseam sa terminam vreun joc. Imi aduc si acum aminte cum am reusit sa termin de unul singur Testoasele Ninja, folosind doar 19 fise. Dupa vreo 3 ore de joc si 15 fise, in jurul meu era o gloata de pitaci. Toti urlau, incurajau, dadeau sfaturi care mai de care mai dubioase. Asa era in cazinou! Dupa inca vreo ora, reusisem sa il termin. Ma simteam atunci de parca as fi castigat 1 milion de dolari. Eram transpirat tot, rupt de foame, de sete, dar eram aplaudat de toti. Il invinsesem pe Shreder cu doar 19 fise si vreo 4 – 5 ore de joc.

Imi plac jocurile pe calculator, dar parca inca le prefer pe cele de la aparate. Pacat ca nu se mai gasesc insa. Rar mai vezi vreun joc din asta, in vreun targ de weekend. Anul trecut am gasit niste astfel de jocuri undeva pe langa lacul Balaton din Ungaria. Ce mai m-am distrat! Ce faine vremuri si ce faine jocuri! Nu s-ar putea instala cate un astfel de aparat in fiecare casa?

Era o vreme cand poiana din spatele blocurilor era cunoscuta drept “Poienita”, in lumea interlopa a mafiilor puternice din Sinaia, mafii ce aveau media de varsta undeva pe la 10 ani. Aveam in mine pe atunci o tinerete de vreo 11 ani cred. Eram printre cei batrani. Capo di tutti capi! Fan infocat al desenelor “Piratii apelor negre”, “Sailor Moon”, “Bambi”, si altele la fel de barbatesti.

Stiu ca eram in vacanta de vara, acea perioada in care pur si simplu o frecai aiurea trei luni de zile. Bah dar nimic nu aveai de facut. Temele de la scoala erau optionale. Daca nu le faceai aveai nota 4, nu pateai nimic rau. Deci erau optionale. Sa revenim. Eu ca un frecator de cimbru inrait, tocmai terminasem de vazut alt episod de desene, nu mai stiu care, ca erau multe rau. Multe desene in zilele alea. “Nu mai e ca pe vremea lui Ceausescu”, ma gandeam eu uneori. Asteptasem ceva ani sa treaca era comunista sa pot baga desene intensiv. Taiasem stema de pe drapelul Romaniei de pe la 4 ani, prin ’88.

Sa revenim. Am obiceiul sa o iau aiurea prin buruieni de cimbru. Si cum terminasem de vazut episodul, mi-a venit in minte sa fac eu o schema in cartier. Sa rad de fraieri. Am pus intr-un ou Kinder de plastic (nu se mai fabrica acum) niste cuie, hartii si alte prostii. M-am dus in padure, le-am ingropat langa un copac, asa cum am vazut eu in filme ca doar langa copaci se ingroapa comorile, si m-am pus pe marcat traseul. Era o arsita dementa afara de ti se topeau plombele din gura, eu fiind singurul pitac prin preajma. Restul o dormeau aiurea. M-am dus in Poienita si vreo 2 ore am marcat-o cu tot felul de indicatoare, mesaje ascunse sub pietre, sageti din pietre, si alte prostii de genul asta. Asta dupa ce facusem un mic foc in care arsesem pe margini foile cu indicii.
Doar asa era in filme.

La sfarsit eram un pic de tot mai rosu ca un rac bronzat. Nu conta, traseul era facut. Am desenat si o harta, pe care am ars-o normal. Asa era in filme. Am aruncat-o in fata blocului, sa o gaseasca pitacii in timp ce se jucau aiurea pe-afara. Normal ca au gasit-o si au inceput sa se bucure. Isi imaginau probabil cum o sa isi cumpere mii de acadele si bomboane. I-am urmarit pana in padure timp de vreo ora, timp in care ma spargeam de ras. I-am vazut sapand langa copacul comorii, dupa care au zis: “Bah au gasit-o altii inainte! Nu e nimic aici”. “E cacat”, m-am gandit eu. Cum dreacu sa o gaseasca, doar eu am pus-o acolo in urma cu jumatate de zi. Au plecat dezamagiti, iar eu am zbughit-o afara din tufis sa vad ce au facut gresit plozii. Cu nimic nu gresisera. Descoperisera locul, dar comoara nu mai era acolo. O gasisera altii.
Asa e si-n filme!

Mai tineti minte cum se juca “rishca”? In Sinaia asa i se zicea. E posibil sa aiba un nume diferit in alte parti ale tarii. Era jocul acela cu “shtantze”, cercuri de metal sau bani nefolositi. Ni le aduceau parintii de la uzina, de obicei. Erau niste resturi de materiale. Nefolositoare lor. Pentru noi insa niste aducatoare de faima. Ce fericiti eram cand primeam o punga de stante. Sau “elefantzei” cum obisnuiam sa ii clasificam. Dupa marime, culoare, grosime. Il jucam in 3 variante: gropita, liniuta si incalecatea.

La gropita castigai daca bagai toate stantele in gropita. Normal. Era o gaura facuta fie in scara de bloc (daca aveai noroc sa ai asa ceva), fie in pamant. Le aruncai de la o distanta de vreo 2 – 3 metri, iar apoi cu diverse tehnici ale degetelor, trebuia sa le introduci in gaura. Trebuia antrenament ca sa dobandesti aceste tehnici. Zile intregi de frecat degetele de pupitru. Creat strategii, gandit tutoriale. Ales degetul de sustinere, cel de foc, cel de frecat menta. O intreaga arta. Si cand ajungeai “pe teren” incepeai sa injuri, sa te certi, sa te bati. Totul pentru niste motive destul de intemeiate normal. “Te fac o risca mah? Te tine?”, erau cuvintele de unde incepea totul. Nu mai conta nimic. Vroiai sa fii cel mai tare, cel mai smecher din bloc.

Liniuta avea niste reguli simple. Aruncai banutul spre o linie. Cel care era cel mai aproape castiga. Acest joc era folosit in momente cheie. Scopul principal era de a detensiona atmosfera. Ceva de genul “Bah hai sa jucam liniuta, ca ma c*c pe voi cu norocul vostru!”. De obicei aici se terminau toate disputele. Iti luai inapoi banii pierduti si plecai acasa. Multumit ca nu ai buzunarul gol. Nu erai cel mai tare dar nici cel mai prost de pe scara.

Incalecatea era altceva. O jucam atunci cand nu aveam chef de celelalte doua de mai sus. Ca regula de joc, stateam 2 – 4 copii intr-un cerc si dadeam drumul la stante de la o distanta de 1m. Cand incalecai ceva, luai tot ce era jos pana in acel moment. Simplu. Era considerat relaxant si lipsit de dispute. Era jucat si de fete. Le auzeai pe scara “Te-am incalecat fata!” Iti dadeai coate cu partenerii de risca, si incepeai sa faci diverse glume pe seama lor. De cele mai multe ori, proaste. Glumele.

Nu o sa incep acum sa zic despre copilarie, noua generatie, prostii de astea. Nu are rost. Poate cineva mai joaca acest joc, undeva pe langa o scara de bloc. O sa povestesc ceva intamplari in curand. Noroc!

In primii ani de generala, tin minte ca imi placeau foarte mult oole Kinder. Aveau niste jucarioare interesante inauntru. Imi facea placere de fiecare data cand ma apucam sa construiesc ceea ce gaseam inauntru. Parintii ne faceau surprize (mie si fratelui meu) in fiecare saptamana cate un astfel de Kinder cu surprize. Un ou costa 1000 de lei vechi atunci. Cu toate ca primeam de la ei, investeam si eu in pregatirea mea de viitor inginer. Strangeam acei bani sa imi iau si eu unul. Era ca un bonus. Prin gimnaziu, m-am oprit sa le mai cumpar. Gaseam numai puzzle-uri si jocuri de fete. Schimbasera targetul probabil. Nu mai tinteau ingineri. Eram confuz.

Merg azi in Cora sa cumpar ceva de mancare. Rapid. Ajung la casa. In timp ce stau la coada, observ acel ou Kinder pe care am facut practica in copilarie. Costa 2 lei acum. Imi cumpar unul. Imi aduc aminte de copilarie. Ajung acasa si il desfac. Nu e ou de ciocolata. Jumate e o crema ciudata. Diabetica. Jumate e o jucarie. Banal de construit. Si nu zic asta pentru ca sunt inginer acum, dar are doar 3 piese. Nu 20, ca la 10 ani. Poate ca e un proces de rebranding. Poate ca publicul tinta este format din persoane cu poseta roz, cizme lungi si sclipici pe haine. Habar nu am.

Este clar ca pentru copiii mici de azi, oul Kinder nu mai este o bucurie. Este ceva banal. Poate chiar nu exista. Pentru mine a existat si a fost un lucru frumos din viata mea. Ma facea sa ma simt ca un viitor politehnist. Ma intreb pentru ce te poti pregati acum cand esti mic. Sa fii gamer?

Era anul 1989. Revolutia era in toi. Aveam 5 ani pe atunci, si imi duceam traiul intr-o gradinita cu program prelungit. Opt ore pe zi eram acolo, sclav pentru educatoare. Un sclav mai mic.

Tin minte ca intr-o zi am fost la baie si am baut apa. Ca de obicei. Dupa o ora am baut iar. Si iar, si iar. In acea zi, apa avea un gust deosebit pentru mine. Nu ma puteam opri. Ma facea sa ma simt non-sclav. Era dulce si in acelasi timp, sarata. Era fara gust, dar cu gust. Profitam de pauzele intre lecturi sa beau apa. Abia asteptam sa termin de facut castelul din acele cuburi mici, sa beau niste apa. Nu stiam de ce, dar imi placea. Era mai buna apa decat orice brifcor.

In tot acest timp, in Bucuresti, Timisoara, revolutia era in toi. Gloantele curgeau pretutindeni, oamenii fugeau, cozile la branza erau oprite. Mama a venit si m-a luat de la gradinita si am fugit rapid acasa. Era speriata. M-a intrebat daca sunt bine. I-am zis ca da. Mi-a zis ca azi nu bem apa, ca teroristii au otravit-o pe Valea Prahovei. Mi-a cumparat suc in schimb. Eu nu am zis nimic. Imi era frica. Stiam doar ca pentru mine a fost speciala. Mi-a placut. Nu o sa uit niciodata acea zi.
Oare sunt afectat de atunci?