Zilele trecute am avut treaba undeva in centrul Parisului, intr-o zona cu istorie, frumoasa, dar si scumpa in acelasi timp. Si cum in astfel de locuri se aduna uneori si cele mai dubioase specimene de oameni, mi-a fost dat si mie sa vad un exemplar din aceasta specie care inca nu se afla pe cale de disparitie.

Din metrou am iesit o mica turma de oameni, indreptandu-ne spre usile de iesire, usi care se deschid la o simpla impingere. Smecherul de la metrou era in linia intai, asa ca a avut placerea sa deschida una din ele in propriul stil. Cu piciorul. A izbit-o de parca il facuse ma-sa luptator de wrestling.

Ne-am continuat cu totii drumul spre scarile rulante, fix la timp sa vedem cum statia de metrou isi ia revansa. Luptatorul se aventureaza pe scari si face o schema de le face tuturor dimineata mai amuzanta. Se impiedica de o treapta si se lungeste pe scari izbindu-se de marginile acestora. Nu vezi in fiecare zi un prost din asta.

Am intrat azi dimineata in bucatarie sa imi fac un ceai. In timp ce muiam pliculetul, semi-adormit, unul dintre colegii mei de apartament, un francez, a intrat, mi-a dat cu “Ca va”-ul si s-a indreptat spre chiuveta, nu inainte sa imi arate o pata mare de noroi uscat ce se pozitionase langa usa. Mi-a explicat ca e vina lui, ca a plouat afara si nu si-a dat seama, etc. In timp ce amestecam zaharul i-am plasat si eu un “OK” scurt, ca doar nu cazuse acoperisul pe el. E o pata, o speli si gata.

Atunci romanticul asta incurabil a apucat un burete de vase, din cei 4 care pazesc instalatia, si s-a apucat sa frece pata. Freca cu atata pasiune de parca-l angajasem ca femeie de serviciu. Nu stiam daca sa il intreb de ce foloseste buretele in loc de mop, dar am zis ca e ok, oricum avem 4 deci putem scapa de 1.

Ceaiul era gata, francezul era gata si el cu spalatul. A pus buretele inapoi pe chiuveta si a plecat. Eu l-am luat si l-am aruncat. Oare sa le arunc pe toate, sau doar pe francez?

Prin octombrie 2010 am fost cu un prieten sa vizitam catacombele din Paris. Stiti voi, locul acela de sub pamant, un fost osoar, in prezent o galerie de vreo 2 – 3 km cu peretii formati din oasele a 6 milioane de oameni (cel putin asa zice wiki).

Si cum ne plimbam noi romantic prin tunel, atenti sa nu dam cap in cap cu vreunul, am auzit in fata noastra o discutie interesanta. O tipa, chinezoaica, ii explica unui tip ca undeva in Europa exista o tara, Transilvania, unde a trait un vampir si au avut loc multe crime ciudate, bla, bla. Francezul, asta fiind natia lui, era extrem de mirat. Nu auzise in viata lui de un asemenea taram si era fascinat de relatarile ochioasei mici.

Auzind acestea si vrand sa ne integram in peisaj, ca tot romanul, ne-am apropiat de ei si le-am spus: “Noi suntem din Transilvania.” Aveam in minte cateva povestiri care s-ar fi imbinat perfect cu atmosfera din jurul nostru, dar lucrurile nu au mers cum ne asteptam. Tipa a intors capul spre noi dupa care i-a soptit francezului: “Hai sa mergem mai repede.”

Oare nu a fost locul si timpul potrivit pentru o asemenea afirmatie?

Duminica trecuta m-am intors de la Londra, tot cu trenul. Ce-am patit la plecare vedeti aici, ce-am patit la intoarcere vedeti mai jos. Nu e la fel de tragic, dar merita mentionat.

Am ajuns la checkin cu vreo 40 de minute inainte de startul cursei. Aveam cu mine atat rucsacul mic, cat si pe cel mare. Clasic. Le-am bagat pe amandoua prin filtru si am trecut. Nu aud niciun piuit, dar vad cum un tip imi salta rucsacul mare si il pune pe o masa. Imi iau in spate rucsacelul, timp in care sunt chemat de alt individ la o masa-ikea-infractor.

Singurul lucru care imi venea in minte ca ar fi putut declansa acest obstacol era briceagul meu de calatorie, un suvenir din Toledo. Il intreb pe tip daca despre asta e vorba, dar imi spune ca nu, ca trebuie sa golesc tot din rucsac. Toti ce 80 de litri de haine.

I-am insirat pe masa tricouri, ceai, sosete, camasi, pantofi, hanorace, cabluri, tot ceea ce aveam la mine, dupa care m-a rugat sa deschid capacul. M-am conformat si am scos tot ce era in el. Inclusiv briceagul. L-a luat si a zis: “Yeah, asta e ce cautam.” Ei nu mai spune, exact ceea ce te-am intrebat la inceput.

Mi l-a oprit pe motiv ca are blocator si este interzis acest lucru in Anglia. I-am spus ca la granita din Franta nu a fost problema, dar mi-a raspuns simplu: “French”. Mi-a fost oferita si posibilitatea de a-l pastra, dar am refuzat. Trebuia sa merg la politie, sa dau declaratie, sa pierd trenul, chestii din astea neglijabile.

Nu stiu daca exista cazuri in care infractorii isi pun un briceag in rucsac pentru a ascunde altceva, datorita acestui lucru fiind eu nevoit sa imi etalez garderoba, dar felul in care a decurs operatiunea m-a distrat.

Am plecat de langa el cu zambetul pe buze. Si-asa trebuie sa-mi iau alt briceag, ala vechi se zgariase, dar nu vroiam sa renunt la el.

Am coborat din avion grabit nevoie mare. Cu rucsacul mic pe un umar, cu camera pe celalalt, am saltat rucsacul mare si am zbughit-o spre celalalt checkin. Schimbam avioanele, da. In Bologna. In cealalta parte, pana sa las bagajul la cala, am dat de un prieten din Romania. Nu ma asteptam sa il gasesc acolo, dar dat fiind faptul ca aveam aceeasi destinatie, nu m-am mirat foarte tare. Chiar daca eu aterizasem din Paris si el din Bucuresti.

Nu stiu daca am imprimat graba in fraza de mai sus, dar ma grabeam. Alergam in sincron cu melodia asta (Lords of the Boards, pentru cei cu Youtube-ul lent), cu tot cu picatura de transpiratie ce-mi racorea fruntea. Am aruncat rucsacul pe jos, am asezat frumos camera pe un scaun, langa prietenul meu, si mi-am continuat cursa.

Cand am deschis usa, melodia din capul meu a fost intrerupta brusc de ceva de genul asta (Lacul Lebedelor). Parca intrasem intr-o sala de balet, nu in buda. In pasi de dans si pe varfuri m-am indreptat spre centrul distractiei, unde o alta surpriza ma astepta. O coada de barbati, cum rar vezi asa ceva. Erau aliniati in fata a doua usi, tacuti, atenti la ceea ce se intampla in jurul lor. Incercand sa nu par mirat de situatie, m-am indreptat spre pisoare.

Atunci am realizat ce se intampla de fapt. Baia cu muzica de balet si multe oglinzi nu avea pisoare. Doar doua toalete. M-am pus si eu la coada si timp de 10 minute m-am simtit ca o lebada intre lebede. Unele dansau, altele se alaturau cercului pe varfurile picioarelor.

In aer plutea un parfum de Ghé Iness de Bologna.

Am dat zilele trecute peste un joc foarte fain, care m-a captivat ceva timp: Crush the Castle 2. Ideea e simpla: ai o catapulta, o sumedenie de arme (ex: curent, pietre, dinamita, gheata) si trebuie sa distrugi un castel aka sa ii omori pe toti locuitorii lui.

Desi l-am terminat, inca il mai joc pentru ca:

• experimentez diferite arme pe diferite tipuri de castele
• castig medalii bonus
• distrug castelele create de alti jucatori (e un must-do)
• imi pot crea propriul castel (desi nu am avut chef pana acum)
• scap de plictiseala

Incercati-l si voi, e tare (click pe poza).

P.S. Daca va faceti vreun castel, spuneti-mi si vi-l testez
P.P.S. Crush the Castle 1 e destul de simplu, nu se compara.

Acum un an, prin aprilie 2010, m-am mutat in apartamentul in care stau momentan. Inainte locuisem un an intr-o garsoniera de unul singur. Anul (hai ca deja ma repet) a trecut, asa ca trebuie sa ma mut iar. Nu neaparat din proprie initiativa, dar vrea proprietara sa vanda apartamentul.

Cladirea va fi demolata, din ce am auzit, pana la sfarsitul lui 2011, dar ea spera sa il vanda ori unui prost, ori vreunei companii care ar vrea sa isi asigure un spatiu in noua cladire, care cel mai probabil va fi de birouri. A 2-a varianta e cam spatiala dupa parerea mea; sunt cam multe cladiri de birouri goale prin zona. Stiu ei mai bine, eu le zic din auzite.

Referitor la colegii mei, italianul s-a mutat azi intr-un nou apartament, spaniolul pleaca la un internship in Africa peste 2 saptamani, francezul momentan sade. Trebuie sa imi caut si eu ceva pana pe la sfarsitul lui martie, dar e mai complicat. Pe de o parte proprietara nu vrea sa ne dea garantia inapoi (o suma destul de mare), pe motiv ca apartamentul nu arata la fel ca acum 8 ani cand a inceput sa il inchirieze. Ce conteaza ca de atunci au trecut pe aici 50 de persoane? Pe de alta parte ne-a spus ca putem sta aici si in aprilie – mai, pana ne gasim altceva, platind doar camera noastra. Nu stiu cat de avantajos suna insa.

Toate ca toate, trebuie sa imi gasesc altceva destul de rapid. Nu mai vreau sa locuiesc de unul singur, asa ca cel mai probabil o sa caut un apartament in care deja locuieste cineva, unde sa inchiriez o camera. Daca stiti ceva, dati un semn, ca altfel ma mut cu placere intr-un hostel.

De prin Londra

Amurg (de cand nu ati mai folosit cuvantul asta?) de cartier

Fie ploaie, fie soare, io-s cu steagul la plimbare

Pictor roman pictand englezoaice (cred)

V-am spus ca astazi plec in Londra cu trenul (in acest moment sunt in tunel, aud pestii), asa ca acum trebuie sa va spun cum s-a desfasurat procesul de imbarcare. Nu este pentru prima oara cand merg cu Eurostar-ul, asa ca am fost putin surprins de situatie.

Sa incep prin a va spune cu ce eram imbracat, poate conteaza si asta, nu stiu. Aveam un polar verde, o pereche de pantaloni gri si o geaca de iarna tot verde. In spate aveam un rucsac de 75L aproape plin, deci destul de mare, tot verde. Paream camuflat, dar nu eram.

Am ajuns la check-in cu 45 de minute inainte de imbarcare. Aveam doar 2 persoane in fata mea, asa ca ma asteptam sa mearga repede. Nu a mers. Am ajuns la ghiseu – vama franceza – si i-am inmanat romanticului pasaportul – il prefer in locul buletinului, pentru ca de obicei trec mai repede cu el, pe buletin neputand fi citita nici macar data nasterii.

L-a luat, s-a uitat la el, mi-a verificat toate paginile, care apropo, erau jumatate pline cu stampile din anii trecuti, mi l-a trecut prin aparat, prin lumina, prin senzori, mai sa mi-l bage si in apa sa vada daca e subacvatic. Nu a fost suficient. Mi-a cerut buletinul. I l-am dat. S-a uitat pe el vreo 2 minute; probabil cauta data nasterii. I l-a aratat colegei. Nici ei nu i-a reusit. Mi-a spus sa astept ca trebuie sa il verifice in alta parte.

Buuun. Am pasaportul putin cam vechi – trebuie sa il schimb la vara – asa ca m-am gandit ca poate parea fals. S-a intors si m-a intrebat ce fac in Londra. Pff, atunci mi-am dat seama ca nu pasaportul era problema, ci faptul ca sunt roman. Mda. I-am spus ca merg la o conferinta, dupa care m-a intrebat daca ma intorc in Paris. Cu toate ca am afirmat acest lucru, mi-a cerut si biletul de intors. A fost o intamplare faptul ca il aveam printat, nu fac asta mereu. Ce se intampla daca nu il aveam? Ma sechestra in gara?

I l-am aratat, m-a lasat sa trec. Am ajuns la vama englezeasca.
“Unde mergeti?”
“La Londra, unde merge si trenul.”
“Locuiti acolo?”
(as vrea eu) “Nu” (inca)
“Ce faceti acolo?”
“Conferinta.”
“Cum se numeste?”
“Social Media Week”
“Va mai intoarceti?”
… fix aceleasi intrebari ca si la vama franceza, cea cu 5 metri mai in spate.

Era vreo problema daca nu ma mai intorceam? Mi-e interzis acest lucru? Nu prea imi dau seama cum isi permit sa se poarte asa cu noi, doar pentru ca suntem romani. Si poate nu m-ar fi deranjat faptul ca isi faceau meseria – sa zicem, dar m-a deranjat tonul cu care m-au abordat, de parca eram un infractor sub urmarire generala.

Mai dureaza probabil pana cand vom putea calatorii fara a avea astfel de probleme. Bine ca m-am barbierit inainte sa plec.

Joaca-te cu stil

• Milionarul Bob: Aduna bani folosindu-te de cunostintele elementare de fizica si de putina creativitate www.flv.ro/2011/01/milionarul
• Virus Wars: Joc produs de Bitdefender, de tipul Tower Defence. E ok, ca orice alt joc de tipul asta www.viruswarsgame.com

Vizioneaza cu pasiune

• Scurt metraje: Future Shorts Best of 2010

Razi aiurea

• Bancuri locale (sau mioritice): www.mioritice.com
• Glume internationale: www.youlol.net