Cealalta jumatate in curand

Pana prind curaj sa scriu ceva despre Rouen, iata o mica panorama a orasului

Iata cateva fotografii din weekendul petrecut in Viena in urma cu doua saptamani. Plec spre Rouen acum. Salut!

In scara blocului. Un obicei strain multora.

Asteptand.

Un prieten: De ce ii fotografiezi? Eu: Pai daca nu ma vad.

Un romanas departe de casa.

Business stradal.

Spectacol, bani, pasiune.

Reclama la peste. Pentru barbati.

In cateva ore plec spre Viena la un eveniment BEST. Ajung in Bratislava, iau un autocar (la care sper sa imi fac rezervare cat mai curand) si aterizez fix in centrul Vienei. Daca as fi plecat in martie as fi putut merge direct cu o barca, pe Dunare. Data viitoare.

Stiati ca Bratislava si Viena sunt cele mai apropiate capitale din Europa? Intre ele este o distanta de aproximativ 65 km, ceva gen Sinaia – Ploiesti.

Vom discuta despre proiectele la care lucram fiecare si despre planurile de viitor, vom manca wurst, vom vizita Viena, vom pierde vremea.

Abia astept sa pierd 2 ore aiurea in aeroportul din Beauvais, dat fiind ca nu prea trebuie sa stau la niciun checkin. Ryanair-ul te urca direct in avion daca nu ai bagaj de cala. Nu am. Dar am o carte si aparatul de fotografiat.

Iau si o slanina cu mine pentru prietenii din alte tari, dar sper sa fie de treaba romanticii la aeroport si sa nu mi-o opreasca. Nu cred eu ca stiu ei ce este sau cum arata o slanina (denumita si slana in lumea interlopa), dar cine stie cum li s-o face pofta.

Cam atat pentru moment. Drum bun mie si weekend fain voua.

P.S. Poza nu are legatura cu textul, dar imi place.

V-am promis in septembrie ca o sa revin in curand cu urmatorul episod din “Se intampla in Suedia”, asa ca iata-l.

In seara urmatoare am participat la unquest nocturn impreuna cu alte cateva sute de cercetasi. Pe parcursul intregii nopti trebuia sa urmarim o harta cu ajutorul careia sa descoperim o comoara, ferindu-ne in acelasi timp de “oamenii rai” care ne urmareau cu bicicletele si masinile. Nimic mai simplu. Echipa era formata din gasca romana de baieti si suedezele “noastre”. Si suedeza “mea” desigur.

Cum in Romania ne petreceam o mare parte din timpul liber prin padurile patriei jucand tot felul de questuri, venisem bine pregatiti la concurs. Aveam cu noi frontale, apa, sandvisuri, dulciuri, glume romanesti, tot tacamul. Suedezele erau la fel de bine pregatite. Aveau rujurile cu ele, oglinjoarele, vreo 2 reviste glossy sa le tina de urat cand se vor ascunde in tufisuri de urmaritori, cartofi prajiti, burgeri si alte produse naturiste.

Fiind flacai get-beget, ne-am asumat rolul de conducatori de trib, fetele neavand nimic impotriva acestui lucru. Prima idee buna ne-a venit in momentul in care am dat de un camp intins ingradit cu sarma ghimpata. Le-am propus fetelor sa il traversam, astfel incat sa castigam timp. Au fost de acord fara sa ezite macar o secunda. Am reusit cu totii sa trecem de sarma, fetele cu mare grija, noi cu grija lor, ca nu cumva sa-si agate tricourile si sa li se rupa cumva. N-am avut norocul asta.

Am traversat toata intinderea ingradita, mirandu-ne cum de nu era nimic cultivat acolo. Risipa de pamant. Eram fericiti ca scurtasem asa de mult traseul, mandrii ca fetele ne vedeau ca pe niste Magellani cu suflete de romani. Ajunsi la capat, le-am lasat pe ele sa iasa primele, sperand din nou ca sarma sa ne faca vreo surpriza. Nu ne-a facut ea, ci tipele care incepusera sa urle in limba lor, aratand cu degetul la un panou care era plasat strategic pe gard. Desi aveam impresia ca ne injurau (invatasem si noi ceva bun in suedeza), le-am intrebat ce se intamplase. Pe panoul cu pricina era scris: “Atentie, teren minat. Accesul interzis!” Oops. Era de fapt un fost camp de lupta din cate am inteles a 2-a zi, de unde nu fusesera eliminate toate minele.

Surprinzator, nu am mai auzit niciun cuvant in engleza in urmatoarele 2 ore. Nici suedeza “mea” nu prea ma mai privea. Nu o intelegeam. Femeile astea!

Noaptea se apropia, dar noi eram tot mai aproape de comoara. Ne intelegeam de minune. Noi in romana, ele in engleza. Doar cand am scos frontalele si-au mai revenit si au venit langa noi, ca nu cumva sa-si rupa vreun gat pe strada. Eram iar “impreuna”. Eu si ea. Sau ea cu frontala mea.

La un moment dat i-am observat pe urmaritorii pe biciclete apropiindu-se de noi, asa ca am sarit cu totii intr-un tufis pentru a scapa de ei. Atunci romantismul a iesit din rucsac si mi-a dat un sfat bun, cum obisnuia el in ultima vreme. In fata mea, in iarba, isi facea veacul un licurici. Ce putea fi mai frumos decat sa ii ofer dragei mele suedeze un licurici, la stele fiind un pic mai greu sa ajung, in acea furtunoasa noapte de vara? M-am intins in iarba si am inceput sa ma indrept tiptil spre el, usor usor ca sa nu il sperii. Licuriciul nu avea nicio sansa. Deja ma vedeam in leaganul din curtea casei: eu, ea, luna si licuriciul. Si romantismul desigur.

In momentul in care l-am prins cu incredere cu toate cele 10 degete de la maini, licuriciul a reactionat si m-a aruncat 2 metri inapoi. Ma simteam ca-n filmele cu elfi, dragoni si printese. “Ce putere are licuriciul!”, m-am gandit eu. Toti incepusera sa rada de mine. De ce-ai rade de un om care vrea sa fie romantic? Am aflat in urmatoarele 10 secunde. Nu prinsesem un licurici, ci o sarma ghimpata electrificata care era folosita la a tine iepurii departe, si intamplator facea un mic scurt-circuit.

Restul serii n-a mai contat. Reusisem sa le speriem, sa le obosim, sa le facem sa rada de noi. Nici macar o stea nu reusisem sa ii dau. Eram increzator in noaptea ce urma insa. Toti fanii filmelor stiu ca in ultima seara se intampla totul. Va urma

Zilele de 12 si 13 septembrie 2009 mi le-am petrecut in Amiens, un frumos orasel din nordul Frantei. Si pentru ca mi-am propus sa pun mai multe poze pe blog (nu dupa cateva luni) din calatoriile mele, o sa va povestesc mai multe despre el in articolele urmatoare, momentan o sa ma concentrez pe acest eveniment.

Festivalul medieval din Amiens are loc in fiecare an la inceputul toamnei, fiind un prilej bun pentru oamenii locului sa sarbatoreasca istoria orasului, sa isi scoata din beciuri muraturile si carnea pusa la afumat si sa iasa cu legumele in strada pentru a-i incanta pe turisti cu prospetimea lor.

Pe o strada inchisa traficului se instaleaza corturi care vand de toate: de la legumele mai sus mentionate si tot felul de delicatese carnoase, la sabii, pumnale, coifuri si haine “medievale”. La capatul strazii, peste un pod ce traverseaza un mic parau,  se afla o poiana intinsa in care se monteaza corturi si tot felul de constructii din alte timpuri, unde locuitorii din Amiens “traiesc” cele doua zile ale festivalului.

In acest mini-oras medieval femeile gatesc, barbatii se lupta, creeaza sabii si monede speciale, trag cu arcul, prajesc porci, copiii alearga si se bucura de soarele de afara. Toti sunt costumati si machiati, reusind astfel sa creeze o atmosfera veche, medievala, care face pe oricine sa uite de faptul ca se afla mileniul 2 3.

Ca sa ma integrez in comunitate, am tras si eu cu arbaleta, am mancat supa de legume, m-am plimbat cu barca, am facut poze, mi-am cumparat soldatel si alte suveniruri. M-am distrat adica Am incercat chiar sa ma costumez, dar deja toate locurile erau ocupate. Poate la anul.

Aflandu-ma acolo am reusit sa realizez si un mic fotoreportaj cu 3 tineri. Am pus in titlu doar 2 dintre ei, Ion si Maria, dar a fost si Gheorghe implicat.

Fotoreportaj

Weekendul asta am aterizat in Dublin, dupa cum va si spuneam in ultimul cantec. Pozele si impresiile generale despre oras le tin momentan pe hard si in memorie, ca sa va zic ce m-a uimit pe-acolo.

Irlandezele

Frumoase sau nu, scurte sau fane de-ale lui Pasarila, vorbitoare de engleza sau ciripitoare de irlandeza, toate erau imbracate in fuste ridicol de scurte. Ridicol in sensul bun. Daca ar fi fost vara nu as fi avut nimic impotriva, dar parca sfidau intentionat sexul masculin inhamat din gat pana in picioare cu echipament de iarna. Nascut si crescut in Sinaia, nu ma plang de frig prea des, dar la 2 grade purtam totusi geaca de iarna.

Fetele nu aveau treaba. Faptul ca le clantaneau dintii in gura nu le oprea sa poarte niste fulare in loc de fuste. Si nu una, doua. Toate! Parca am vazut una cu pantaloni, dar asta doar din cauze necunoscute inca in acea zona.

Am ajuns la concluzia ca fie ele iesite de pe bancile scolii, sau trecute de 60 de ani, irlandezele sunt pro turturi si clantanit. Aveti mai jos cateva exemple in viata.

Cand am ajuns in Paris m-am uitat pe strada sa vad daca nu cumva se adoptase acest trend peste weekend, ca femeile sa umble in fuste. Nu se adoptase. Romanticile sunt mai sensibile, prefera pantalonii iarna. Ai lor sau nu.

Update: Mersi Dan de ‘reminder’. Aflati pe strazile din Dublin, am ajuns la concluzia ca datorita frigului si fustelor, tipele din Irlanda nu au pasarica. Au pinguin.

Am plecat spre Dublin.

Un weekend fain!

Stateau lejer baietii. Hamace, perne, lumina naturala.

P.S. Siluetele din fotografii sunt fantome, nu oameni. Serios!

Deci baietii de la www.newedinburghtours.com sunt superi tari. Am avut parte de un excelent tur al orasului, plin de legende, istorie, glume, ras, poze.

Am cunoscut multi calatori din America, India, Argentina, Brazilia, cu care am schimbat povestiri de calatorie si am indurat impreuna ploaia ce a navalit peste oras in ultimele ore ale zilei, am vazut mormantul unui catel pe nume Bobby, am mancat purcelus pe strada infractorilor si alte chestii de genul asta

Daca ajungeti vreodata in Edinburgh, va recomand cu incredere turul celor de la New Europe Tours. Am plecat sa imi iau un kilt. Salut!