Aventura lui Irene

Când soarele apuse, Irene ajunse la marginea podului. Era lung cât îl priveai cu ochii, dar în zare se ivi în sfârşit clopotul de piatră care ascundea cheia cea mult căutată.
Păşi pe pod cu teamă, dar încrezătoare în acelaşi timp. Ţipetele de pe insulă îi dădeau putere, o ajutau să meargă mai departe. Trecu în fugă pe lângă cuştile de oţel, de unde ochi în lacrimi o priveau, unii tăcuţi, alţii dimpotrivă.
Peretele ce proteja clopotul nu consta un impediment pentru Irene. Îl escaladă cât ai clipi şi pătrunse în clopot. Mare îi fu mirarea când în locul cheii găsi o hartă. Un şuvoi de apă era desenat stângaci alături de o cutie ce se afla la baza şuvoiului. Eroina scrută zărea. În aer domnea liniştea şi pacea, dar privirea îi fu atrasă de o bucată de pământ care părea că ascunde o cascadă.
Deşi nu se auzea niciun zgomot de cădere de apă, Irene plecă în recunoaştere. Nu trecu mult şi ajunse într-un loc de unde cândva izvora o cascadă. Totul era verde în jur, dar nici urmă de apă. Dezamăgirea îi trecu repede atunci când îşi dădu seama că locul nu era cel ilustrat pe hartă.
Mai făcu vreo doi paşi şi trei adieri de vânt şi ajunse la o peşteră. Lăsă în spate florile şi cerul învolburat de norii spumoşi şi intră în întuneric. Peşteră era caldă şi primitoare însă; un gol mare de aer, fără cotloane ascunse, fără încăperi suprapuse. Ajunsese la X-ul de pe hartă, dar ia apa de unde nu-i. Cascada era secata, iar cutia nici vorbă.
Irene ieşi în fugă din peşteră şi aruncă o ultimă privire la podul şi la clopotul pe care avea să le re-vadă cât de curând, atunci când se va întoarce să elibereze ochii din întuneric. Speranţa că va găsi cheia închisorii încă îi sclipea în ochi.
Şi dacă aţi ajuns până aici, vă las să şi vizualizaţi povestea. Poate că textul a fost ireal, dar fotografiile sunt reale şi sunt realizate în parcul Buttes Chaumont din Paris.




