Acum cateva zile am primit un e-mail de la GMIT in care mi se cerea feedback-ul referitor la experienta mea ca student Erasmus. Ce am scris in reply plus alte cateva lucruri de avut in vedere, le-am adunat in urmatoarele randuri:

Inainte de a pleca

• informati-va (pana la refuz); trebuie sa stiti cum functioneaza bursa, cine sunt persoanele raspunzatoare (oficial) de voi, care sunt drepturile si indatoririle voastre;
• luati legatura cu studentii plecati inaintea voastra in tara respectiva; puteti obtine numerele lor de telefon fie de la biroul Erasmus, fie de la coordonatorul de mobilitate;
• evitati pe cat posibil intermediarii in comunicarea cu universitatea gazda; nu va lasati indusi in eroare de parul gri al coordonatorului de mobilitate, de siguranta cu care prodecanul pe relatii internationale va raspunde la nelamuriri; la final, cei cu adevarat responsabili de voi sunteti voi insiva si e bine sa intelegeti si sa va asumati asta de la bun inceput;
• fiti calmi si increzatori in voi insiva; pregatirea plecarii inseamna o cantitate considerabila de emotii, intrebari, incertitudini, dar cu o strategie bine pusa la punct, le puteti face fata.

Cand ati ajuns acolo

• faceti cunostinta cu cei responsabili de voi si faceti-va simtita prezenta; pana una alta ei vor fi cei care va vor sari in ajutor in caz ca aveti nevoie;
• fie ca stati un semestru sau un an, nu pierdeti timpul si bucurati-va de experienta in fiecare clipa; fiecare e manat de un motiv sau altul, dar indiferent care ar fi acesta incercati sa savurati cat mai bine “cealalta” cultura (altfel ce rost mai are sa calatoresti mii de km?); am plecat impreuna cu un alt roman, dar pot sa spun ca am prieteni irlandezi  mai apropiati decat el; cat despre ceilalti studenti Erasmus, am fost in primul semestru la doua petreceri cu ei, dar fie pentru ca s-au dovedit un pic cam prea cheflii pentru gusturile mele, fie pentru ca din experiente anterioare am ajuns la concluzia ca prietenasii de duzina se gasesc oricum pe toate drumurile si nu fac nici mai mult nici mai putin de doi bani, nu am mai avut rabdarea sa ii cunosc mai indeaproape (unii dintre ei poate sunt oameni minunati, dar prin aburii de alcool si fumul de tigara, mi-a fost cam greu sa-i dibuiesc); multi studenti Erasmus m-ar putea contrazice (si pe buna dreptate) pentru ca ceilalti Erasmusi au reprezentat o parte semificativa in experienta lor, dar indraznesc sa spun ca oricat de tari au fost petrecerile sau nemaipomenite peripetiile, multe din aceste prietenii sunt superficiale si se pierd usor in timp;
• calatoriti cat mai mult; fie ca e arhitectura unei cladiri, fie ca e un banc auzit in timp ce asteptati la semafor, fie conversatia cu o vanzatoare de legume in piata, toate va pot da indicii despre constiinta, principiile si credinta unui popor; fiti deschisi si absorbiti cu “lacomie”;
• daca aveti un hobby practicabil si in tara in care plecati, continuati-l si acolo; e una din cele mai rapide si eficiente modalitati de a va face prieteni; daca nu aveti un astfel de hobby, nici ca exista un moment mai bun sa va redescoperiti facand ceva ce va va aminti de-acum incolo de tara in care ati fost Erasmus;
• doar pentru fete: sigur ca fetele istete stiu asta, dar cu toata plecarea, sosirea, adaptarea, etc. sa nu uitati ca baietii, indiferent de cat de superioara cultural este tara din care vin, tot baieti raman

Cand va intoarceti

• fiti pregatiti pentru o forma (sau alta), intensitate si durata a “The Alergaturii”;
• acordati-va timp pentru reacomodare; fie ca lucrurile s-au schimbat foarte mult de cat ati plecat, fie ca (tocmai!!!) nu s-au schimbat deloc, acordati-va ceva timp sa va adaptati in noul habitat; ca in orice alte locuri si acasa sunt si lucruri neplacute si lucruri incantatoare de care veti (re)invata sa va bucurati;
• fiti pregatiti sa raspundeti si bunicii si pisicii si unchiului si finei si vanzatoarei de paine si cui se mai gaseste sa va intrebe “Cum a fost in…?”; dupa primele doua zile ma astept sa va prindeti daca interlocutorul va intreaba din politete sau chiar vrea sa stie mai multe; ca sa-i multumiti si pe unii si pe altii, pregatiti un short story si un tea story (varianta mai detaliata, bine de spusa la un ceai); ar mai fi o solutie, sa scrieti cateva din impresii pe un blog si sa le dati linkul ;
• oricat de dor v-ar fi de cei pe care i-ati lasat in urma, incercati sa nu plonjati in borcanelul cu melancolie si mai degraba sa va bucurati de faptul ca a fost, de ce a fost si de cine ati devenit intre timp

Disclaimer
Toate sfaturile sunt profund subiective. Sper totusi sa va prinda bine.

M-a strans in brate si mi-a spus grabit: “Don’t you dare give up!” Era ultima mea noapte in Galway, dar el nu putea ramane la petrecerea mea de “Pe mai tarziu”. Nici n-am avut timp sa realizez ca o sa mai treaca ceva timp pana cand o sa dansam din nou, ca m-au si napadit intrebarile “Has he gone mad? Cum a putut sa-i treaca prin cap ca o sa renunt cand am ajuns sa-mi prepar si micul-dejun in pasi de dans, cand adorm si ma trezesc cu muzica traditionala si nu trec nici 5 minute fara sa ma gandesc la o figura sau la un detaliu pe care l-am prins pe ring? Eu nici cand sunt indragostita nu sunt atat de aeriana!”

***

Cand am venit in Bucuresti am avut o primire calduroasa, dar in weekendul ce a urmat, am ramas singura. Puteam sa continui seria de revederi, dar am preferat sa o iau incet, in ritmul meu, asa ca am ales sa vad cum se danseaza in Bucuresti. Stiam site-urile scolilor de dans de dinainte si am aflat imediat unde urmau sa se intalneasca dansatorii in seara aceea. Cu ceva emotii (redescopeream Bucurestiul atat de haotic si drag), am ajuns in sfarsit intr-o vila foarte rafinat amenajata.  Eu nu dansez niciodata prima oara cand ajung intr-un oras, asa ca mi-am ales o masa retrasa. Era o masa de patru si stateam sigura. Dupa 20 minute s-au ocupat toate mesele si nici ca puteam sa fiu mai bucuroasa cand un cuplu de vreo 30-35 ani si o doamna in varsta m-au intrebat daca pot sta la masa mea. Aveam sa aflu mai tarziu ca cei doi sunt profesori de dans, iar doamna era mama lui. Ma uitam pe ring si déjà incepusem sa ma consolez ca “Asta e! Aici se danseaza alt stil! Trebuia sa raman eu mai mult in Galway sa-l invat mai bine pe celalalt, dar asta e, am sa incep sa dansez si asa!”, cand cuplul de la masa mea s-a ridicat si au inceput sa danseze. “Phew!” Nu numai ca dansau stilul meu, dar dansau foarte bine. Mai exact, “rupeau”.

Cand s-au intors la masa, am aflat ca au invatat mergand la workshopuri in Europa in fiecare weekend timp de 2 ani si exersau acasa pana la 6 h in fiecare zi. Rememoram zambind cativa pasi pe care ii facusera si pe care nu-i mai vazusem pana atunci, cand doamna in varsta, care se pare ca era pentru prima oara cand isi vedea fiul dansand si indraznesc sa cred ca era si prima oara cand vedea dansul acesta, ii spune cu o incredere specifica bucurestencelor, dar mai ales mamelor: “Mai Mihai, mama, da’ ce-ai tu de esti asa infipt? Fii mama, mai relaxat!” M-a bufnit rasul instant, dar din respect m-am ridicat si m-am dus spre bar. Mihai, ca orice fiu care asculta o observatie de-a mamei, n-a mai zis nimic, dar a zambit si el.

Intr-o alta seara, la alta petrecere, am ras pana mi-au dat lacrimile. Petrecerea era intr-o casa veche din Bucuresti, la ultimul etaj; peretii, ca ai majoritatii caselor vechi, erau foarte variati si surprinzatori in inaltime si orientare. Am dansat un pic, indeajuns cat sa consider ca e timpul sa-mi trag sufletul. M-am asezat pe o canapea care era sub un perete al tavanului nu foarte inalt, oblic; daca ma ridicam in picioare (eu am 1,57 m), il atingeam. Si cum sorbeam eu dintr-un fresh de portocale, trece prin fata mea o fata (pesemne venea de la bar pentru ca avea o sticla de apa in mana); un domn, care dansa prin zona si care probabil o cunostea s-a gandit el asa in ghidusenia lui sa-i puna o piedica; a fost destul de finut cat doar sa se prefaca si si-a retras imediat piciorul; ce n-a prevazut dumnealui, au fost doua lucruri: reflexele (deosebit de) bune ale fetei care a sarit imediat in sus si cum ziceam mai devreme, tavanul oblic si nu foarte inalt.

Deznodamandul a fost mai ceva ca-n filme. Fata a cazut (efectiv) lata pe spate, exact in fata mea si ca si cum asta n-ar fi fost de-ajuns, pe ea au inceput sa cada bucatele de var din tavanul in care, in avantul ei de inaltare, a lasat o urma concava. S-a oprit absolut toata lumea din dans si veneau spre ea asteptandu-se probabil sa o vada plina de durere. In schimb, ea a inceput intr-un mod nefiresc sa se grabeasca: ”Sunt ok! Deci n-am nimic! Deci sunt bine!” si se tot grabea sa se ridice; apoi si-a adunat repede chestiile de pe jos si tot in viteza s-a indreptat spre locul ei. Si eu tot repejor-repejor m-am mutat pe terasa ca sa rad in voie ca ma dureau obrajii de la atat chicotit pe infundate (macar atat lucru stiu si eu ca nu e frumos sa razi de oameni cand se dau cu capul de pereti!), mai ales ca in locul unde stateam mai veneau din cand in cand curiosii sa vada urma in tavan.

Un el si o ea dansau. El danseaza foarte bine; ea, acum invata. Din cand in cand fac si pasi mai dificili dar ea inca are probleme cu echilibrul. El are rabdare sa ii explice in cele mai mici detalii cum sa paseasca, cum sa-si deplaseze greutatea, cum sa se sincronizeze cu ritmul, dar ea… ea e obosita si greseste. El ii mai explica o data, mai apasat, dar incearca sa fie clar. Ea se straduieste, dar el gaseste o greseala fundamentala in pasul de baza. E rosu de nervi si ii deseaneaza cu mana dreapta in aer, un dreptunghi. Si uite-asa, in fata ochilor mei, o doamna in toata puterea cuvantului, incepe supusa si suparata sa faca pas (de baza) cu pas (de baza) turul ringului de dans. Am zambit. Stiu cum e sa te macine o forma perfecta, un pas desavarsit, dar nu stiu de ce am sentimentul ca ceea ce am vazut, numai in Romania se putea intampla.

***

Asa ca ii voi scrie, ca desi atmosfera e clar diferita, eu ma distrez grozav, mai ceva ca la un show de stand-up si ca nici prin gand nu-mi trece sa ma las. I’ve been infected with too many heavily infected bodies from Galway. Si-am sa-i mai scriu si ca ma gandesc mereu la ei si ca ma chinuie intr-un fel dubios de placut toate melodiile care-mi amintesc de dansatorii din Galway.

In filmele lui Hitchcock apare des ideea pedepsei dure sau a acuzarii pe nedrept. Am citit undeva ca de multe ori tatal lui il trimitea la sectia de politie cu un biletel prin care ii ruga pe politisti sa il tina inchis o vreme pentru ca nu fusese cuminte. Multe din personajele marelui producator ajung in situatii pe cat de bizare si complicate, pe atat de veridice  in care se intreba neputincioase: “Cu ce am gresit?”.

Mi-am amintit de astea cand am revenit in tara. Ca studentii Erasmusi au ceva de patimit cu actele pe care le predau la intoarcere, biroului Erasmus al universitatii de care apartin, stiam. Cat de crancena e treaba, n-as fi putut sa mi-o imaginez nici in cele mai negre scenarii ale mele, chiar daca eu, in definitiv, sunt o persoana pesimista.

Am ajuns in tara intr-o joi. Planul meu naiv si nebunesc era ca vineri sa rezolv toata treaba si cel tarziu sambata sa plec acasa. Needless to say, ca mi-era un dor groaznic de parinti. Ca sa ma asigur ca imi realizez obiectivul, am trimis un e-mail biroului Erasmus cu doua saptamani inainte sa vin, ca sa mai verific o data lista de acte pe care trebuia sa le aduc, si cu sase zile inainte i-am trimis e-mail unui profesor de la care aveam nevoie de o semnatura ca sa ma asigur ca il gasesc. Mai mentionez ca in contractul pe care l-am incheiat cu universitatea, exista o clauza care ma obliga sa predau toate aceste acte in maxim trei zile de la intoarcerea in tara.

Pe scurt, iata ce s-a intamplat:

Vineri: nu am plecat acasa pentru ca un domn de la departamentul financiar al universitatii s-a gandit el asa sa-mi ceara un act in plus pentru decontul biletelor de avion, act nementionat pe nicaieri anterior; cum nu am reusit sa fac rost de respectiva hartie in orele de program (3h/zi) ale stimabilului, am ratat plecarea acasa vineri.

Aveam la dispozitie un weekend intreg; puteam sa plec acasa si sa revin luni, dar lasand la o parte faptul ca drumul dus intors ar fi insemnat un total de 9h, faptul ca nu rezolvasem ce-mi propusesem nu-mi dadea pace. Asa ca am ramas.

Luni: am rezolvat cu domnul de la financiar. Surpriza, mai apare un document care avea nevoie de semnatura coordonatorului de mobilitate. Am reusit sa il prind, in fata facultatii in care preda, in timp ce se urca in masina sa plece acasa. Mi-a zis sa revin a doua zi si sa ii aduc lucrarea de licenta printata si pe un CD, si dupa ce o citeste imi semneaza documentul. N-aveam nimic de ascuns, dar cum coordonatorul meu de mobilitate e mai special (ne trimisese in anul III la o alta facultate, zicandu-ne convins  ca nu exista anul IV; cand i-am aratat, cu doua saptamani inainte sa plec,  pe net programa din anul patru de la facultatea mea, a zis derutat: “A, pai poate au bagat de anul asta!”) am sunat la Erasmus sa vad de unde cerinta asta; evident, era incropita ad-hoc.

Marti: am luat semnatura de la coordonator. Am dus tenculetul meu de documente la biroul Erasmus si cand credeam ca am scapat, imi indica doamnele de acolo un loc in care trebuia sa adun opt semnaturi de la diversi. In decurs de trei ore, am facut in total 23 de drumuri de la birourile din rectorat, la decanat si inapoi. La sfarsit aratam ca dupa un jogging de sase ore si deja simteam inceputurile a ceea ce avea sa fie o strasnica febra musculara.Undeva intre drumul 16 si drumul 17 ma intrebam gafaind: “Cu ce Dumnezeu Sfantu’ am gresit? Pacatele cui le ispasesc eu in pelegrinajul asta imbecil?”

Cand am predat si ultimul document, mai ca imi dadeau lacrimile de emotie; simteam nevoia sa imortalizez momentul intr-o poza, sa inchin o cupa de sampanie, sa tin o cuvantare! A fost a a doua oara in viata mea cand am avut sentimentul ca realizasem imposibilul…

P.S. Daca vreti sa vedeti cateva episoade din Alfred Hitchcock Presents sau Alfred Hitchcock’s Hour, le gasiti aici. Eu am o mare slabiciune pentru Hitchcock, dar daca ar fi sa aleg un episod, cel mai genial mi se pare “Breakdown”.

Clasa intai
Era un calvar pentru mine. Eu care inainte ma jucam cu puii, pisicile, ratustele, boboceii, eu care ma cataram pana in varful oricarui copac daca vreun fruct imi facea rumen cu ochiul, eu care ma invarteam in jurul cuptorului pana placintele bunicii isi faceau curaj sa iasa aburinde de emotie, trebuia la varsta de opt ani sa imi schimb radical obiceiurile. Adio praf, julituri, extenuare placuta a expeditiilor prin gradina si bine-ati-venit pagini interminabile de liniute, cerculete si mai apoi cifre si litere. Cu toate protestele, nemultumirile si regretele mele, pastrez de atunci una dintre cele mai dragi amintiri: eram la birou, in bratele tatalui si desi eu eram cea care avea stiloul, tata imi tinea manuta in mana lui si se asigura ca pagina se umple de liniute corecte si egale, care urmau sa fie verificate exigent de mama. Cum pentru mine treaba practic mergea de la sine, cand tata a vrut sa vada de ce nu-mi mai simte greutatea, eu eram deja in varful picioruselor si ma uitam peste birou, pe fereastra sa vad daca au iesit copiii la joaca.

Clasa a treia.
Tabla inmultirii mi-a creat cateva circumvolutiuni bune. A doua zi aveam lucrare la matematica si dupa o ora de studiu intens, cand a venit mama sa ma verifice, eu nu stiam decat tabla inmultirii cu 1 si tabla inmultirii cu 2, dar numai daca intrebarea incepea cu “1 x …”, respectiv “2 x …”. Mama este moldoveanca si a fost suficient sa se uite la mine “in acel fel” ca restul inmultirilor sa le invat intr-o ora si jumatate. Si daca se mai incrunta putin, cred ca faceam in gand si inmultiri cu numere din doua cifre.

Clasa a douasprezecea.
Dupa a doua proba de oral, eram hotarata ca nu mai are rost sa merg la restul probelor de BAC. Calma ca inaintea unui dezastru, le-am explicat parintilor ca atat timp cat dupa un an in care efectiv nu facusem absolut nimic altceva decat sa invat, nu am cum sa ma protejez in fata unui examinator ce vorbeste engleza cu cel mai sincer accent rusesc cand imi pune un 9.50 nedrept, nu vreau sa mai merg la BAC. Stiam cat invatasem, nu aveam nevoie de nicio nota. Au inteles imediat ca era una din hotararile mele categorice, deci era nevoie de o interventie de urgenta: tata mi-a adus un pahar de vin rosu de la bunicul, mama mi-a facut placinta cu branza si supa de pui. Si uite-asa, sub influenta alcoolului si sub aburii placintei, am hotarat ca daca tot bunicul a luptat in al doilea razboi mondial, daca tot bunica a crescut sase copii, daca tot mamaia si tataiu’ au construit singuri doua case, doar nu era sa nu ma prezint eu la un amarat de BAC.

Dintotdeauna am impartit egal, la trei, emotiile si bucuriile fiecarui examen. Cu siguranta nici unul dintre noi nu a crezut ca in mod gratuit va veni acest moment, dar azi, in timp ce prezentam proiectul de licenta in fata comisiei Departamentului de Inginerie Mecanica si Inginerie Industriala de la GMIT, m-am gandit cu dor si recunostinta la parintii mei.

Daca orice calatorie presupune niste pregatiri, atunci cand va hotarati sa mergeti sa vizitati Paris-ul si sa stati la Jlo, va sfatuiesc prieteneste urmatoarele:

Fiti in forma! Doua-trei saptamani de sala, cativa km de jogging in fiecare zi va vor ajuta cu siguranta sa tineti pasul cu Jlo in alergarea lui in viteza din fiecare seara de la metrou. In ultima zi, cand ma duceam singura spre aeroport, statia de metrou de la Nation mi se parea suspect de lunga: desi o strabatusem de multe ori, in compania sprintena a lui Jlo nu dura mai mult de un minut .

Aduceti-va sacul de dormit! Garsoniera nu e foarte mare, dar daca nu e pornita caldura, va previn ca o sa va fie frig. Pentru Jlo care se infofoleste intelept in sacul lui, caldura de la calorifer devine un calvar. Practic, nu exista cale de mijloc: ori muriti voi de frig, ori moare el de caldura. Eu am emis o ipoteza cum ca dormitul de-a latul poate fi o cale suportabila de a face fata frigului, dar daca ar fi sa devin serioasa si sa construiesc o teorema, as porni de la importanta sacului de domit.

Fiti intelegatori! Desi e un sfat mai mult pentru starea voastra psihica, va asigur ca e foarte practic. Sa nu va mirati daca atunci cand voi nu stiti cum sa va impartiti mai bine timpul in Orasul Modei, Artei, Luminilor si Romantismului, Jlo o sa va anunte scurt printr-un SMS ca el o sa stea sa joace un Heroes si ca va prinde el mai spre seara, intr-un pub: le-a mai vazut de cel putin trei ori si de fapt, am eu o impresie asa ca se saturase de atata cultura de la prima tura.

Aduceti-va cremele anti-rid si servetelele! Jlo a ramas asa cum il stiu, de cand il stiu. Cu alte cuvinte, o sa radeti mult si des. O sa va dea si lacrimile cateodata. O sa va doara si obrajii. O sa aveti si febra musculara la abdomen.

Si apoi, cand va intoarceti acasa si va uitati la fotografiile din Paris, sper sa zambiti cu dor, ca si mine…

Eticheta spune ca “Multumesc!” este cel mai elegant mod de a comunica faptul ca mi-a facut placere sa dansez, dar ca as dori sa iau o pauza.

Daca spun “Multumesc!” dupa patru dansuri consecutive cu acelasi partener inseamna ca “A fost foarte placut si abia astept sa dansam din nou”. Daca spun “Multumesc!” dupa trei cantece inseamna ca “Mi-a facut placere sa dansam” si atat. Daca rostesc “Multumesc!” dupa doar doua dansuri, ce vreau sa spun e ca “Poate ar trebui sa incerci pasi mai simpli sau sa exersezi mai mult”. Daca spun “Multumesc!” dupa un singur dans, lucru care nu ar trebui sa se intample niciodata daca am putina empatie si nu uit ca si eu am inceput odata tot cu pasii de baza, inseamna ca “Imi pare rau, dar pur si simplu nu iese! Te rog frumos sa nu ma mai inviti la dans!”. Acestea sunt cateva din normele de politete de pe ringul acestui dans.

Era prima mea petrecere si habar nu aveam de nici o conventie. Fara sa banuiesc ce gafa faceam, am zis “Multumesc!” si dupa primul si dupa al doilea dans, sigura fiind pe “cei sapte ani de-acasa”. Dupa al treilea cantec, Barry, care danseaza de mai bine de opt ani, mi-a explicat glumind ca aproape uitase ultima oara cand i s-a multumit dupa primul dans. E un dansator fin, echilibrat, interesant si intotdeauna mi-a facut placere sa dansez cu el, dar intr-un mod incapatanat si inexplicabil nu ma puteam abtine sa multumesc. Era ok, se terminase al treilea dans, deci un nou “Multumesc!” era binevenit, dar ca sa nu mai creez confuzii in viitor, mi-a propus ca in loc de “Multumesc!”, sa ii spun “Fuck off!” ca sa-mi exprim gratitudinea si “Thank you!” doar cand vreau sa ne oprim.

A fost secretul nostru. Daca pana mai acum cateva luni ne amuzam de nedumerirea celorlalti vazand cat de dezinvolt spun eu “Fuck off!” si cat de incantat imi zambeste el complice, acum ar fi cazul sa gasesc o expresie echivalenta in romana. “Mot a mot” nu-mi sta in fire sa traduc…

Categoric cele mai frumoase amintiri din perioada de studentie din Porto sunt serile petrecute in “Woodhouse”.

Woodhouse numesc casa in care locuiesc de cand am sosit in Porto, in care m-am imprietenit neasteptat de bine cu toti cei care locuiesc in ea: 3 slovaci, 2 austrieci, 1 italian, 1 englezoaica, 1 brazilianca si o foarte buna prietena de-a mea, colega de facultate. Woodhouse este de fapt strada pe care locuim, dar numele se potriveste ca o manusa casei pe care deja o indragim, desi in fiecare zi ceva se strica sau devine total nefunctional.

Spre rusinea fetelor din casa, sau nu, toti baietii stiu sa gateasca, in special italianul, care ne-a incantat cu o varietate nesfarsita de paste. Decizia de a cina impreuna vine ad-hoc, cumparaturile se fac instantaneu intr-un hypermarket langa stadionul Dragao (FC Porto – pentru necunoscatori ) dupa care revenim in bucatarie, unde din fericire incapem cu totii si ne facem mai mult sau mai putin utili. Farmecul apare atunci cand se gateste, cand ciocnim un pahar de vin de Porto, cand ne uitam la desene animate, cand cantam la chitara cu brazilienii, cand jucam tot felul de jocuri, cand ne prinde dimineata in sufragerie si ne trezim cu o bataie cu apa.

Ce poate fi mai frumos decat sa faci asta de cate ori ai chef si sa fie atat de natural incat ti-ar placea sa nu se mai termine niciodata perioada asta, in care esti pe cont propriu, fara responsabilitati si inconjurat de prieteni?

Dupa mult timp in care am simtit din plin vremea buna si spiritul vacantei aici in Porto, revin cu impresii portugheze. Am simtit nevoia sa scriu intamplari din weekendul trecut, dintr-o excursie organizata pentru studentii Erasmus din Porto. Poate multi au auzit deja de Erasmus Network, dar pentru cei care nu a auzit, acestia sunt un grup de studenti care beneficiaza de sprijinul universitatii din care fac parte pentru a face mai usoara si mai frumoasa viata studentilor Erasmus.

Din fericire pentru mine, Porto este unul dintre multele orase din Europa in care ESN activeaza. Prin urmare, una din activitatile organizate de ei a fost o excursie in sudul Portugaliei, la un pret foarte bun pentru un student. Nu am avut cum sa rezist tentatiei. Prin urmare, m-am aflat si eu intr-unul din cele 2 autocare cu studenti care au parcurs Lisabona si s-a indreptat spre Albufeira, colindand coasta de vest a Iberiei.

Prima noapte am petrecut-o intr-un hostel pentru studenti, situat printre cladiri cu o arhitectura modernista, tendinta usor de remarcat pe aceste taramuri: unele inalte, cu corabii pe acoperis, altele in forma de evantai si alte forme geometrice greu de descris.

Seara incepe in Lisabona in aceeasi maniera cu cea din Porto: cutreierand strazile, vizitand barurile, discutand cu lumea in aer liber. La cat de mici sunt pub-urile in Portugalia, oamenii petrec cel mai mult timp afara, fiind o adevarata provocare sa parcurgi o strada dupa miezul noptii.

Trecand la alta pasiune de a mea, plajele, acestea sunt caracterizate aici cel mai mult prin simplitate si faptul ca majoritatea nu au fost invadate inca de turisti, sau mai precis de hotelieri si nebunia aferenta lor. Un peisaj salbatic si neatins de civilizatie este ideal pentru relaxare si meditatie, pentru volei cu prietenii si incercari esuate de a imi infrange frica de apa. Un weekend pe plaja, cunoscand lume noua din Brazilia, India, Tailanda, Mexic, impartasind experiente de viata si schimband poze traznite, dansand pe cele mai nebune ritmuri, alergand pe plaja si dormind cum se poate mai neconfortabil in autocar; cam asta a insemnat un weekend fain si implicit un set de amintiri unice.

Recitind textul tind sa cred ca exista riscul sa nu fiu tocmai coerenta. Este doar rezultatul faptului ca vorbesc partial in romana, foarte mult in engleza, iau cursuri de portugheza si folosesc spaniola pentru a ma descurca intr-o tara latina. Prin urmare, imi cer scuzele de rigoare

In prima saptamana am observat ca nu prea sunt cupluri prin campus, ca fetele vorbesc tare si mult, iar baietii sunt rusinosi si atletici. Dupa cateva luni, as mai putea adauga niste concluzii:

Uniunea studenteasca
E vie si e peste tot:
In cantina, acum cateva saptamani au avut loc alegerile pentru conducerea ei. La presedentie nu a candidat nimeni, intrucat presedintele actual a anuntat ca vrea sa isi prelungeasca mandatul si nu s-a incumetat nimeni sa se ia la intrecere cu el. In schimb, pozitia de Welfare Officer a aglomerat holurile cu tot felul de afise, care mai de care mai comice. In principiu, pentru ca fericitul ales primeste 500€ pe luna si se considera ca e angajat part-time, pentru ca Welfare Officer-ul este cel mai popular si pentru ca el este responsabil de organizarea RAG week-ului (long story short, este o saptamana recunoscuta de toata lumea, inclusiv de profesorii care ne-au dat liber ca sa nu fie nevoiti sa predea in aburi spirtosi, in care se bea crancen) si a tuturor petrecerilor de pe parcursul anului. A castigat un tip scund, cu un discurs care a trezit multe ovatii si rasete si care a avut cativa prieteni imbracati in personaje din desene animate care sa insufleteasca publicul.

In fata intrarii principale a universitatii, intr-o luni se ridicau in aer, sub aplauzele emotionate a celor care le-au fost colegi sau prieteni, sute de baloane albe in memoria studentilor care s-au sinucis.

Pe parcursul anului se desfasoara intr-un mod organizat si inteligent campanii pentru sanatatea sexuala, proteste impotriva taxelor universitare, campanii pentru sofatul responsabil si campania “Don’t walk home alone” sustinuta de Cara Cabs, o companie care te duce acasa chiar daca nu ai bani la tine si daca le lasi ID-ul de student (le poti plati in maxim doua saptamani).

Profesorii
La inceputul anului se prezinta simplu, cu numele mic. Nici gand de prea precisul “Prof. Dr. Ing. A-toate-cunoscatorul”. Tin la glume, ne intreaba cu interes cum ne merge si daca le cerem ajutorul, nu ezita nici o clipa.

Acelasi profesor poate preda intr-un semestru un curs de logistica si in alt semestru un curs de mecanica fluidelor. Apreciaza studentii sarguinciosi, dar nu incurajeaza competitia de nici un fel. Stiu ca daca lucrurile nu se acumuleaza intr-un ritm natural fiecarui student, ingurgitarea fortata a informatiei, chiar in cele mai nobile scopuri, that is sa te clasezi in top 3, creeaza presiuni, care ca orice forma de energie necontrolata sanatos, poate conduce la rezultate triste si iremediabile, gen sinucideri.

Mi-e imposibil sa admir pe cineva cu care ma pot imagina iesind la o bere vineri seara, dar m-am atasat de ei ca de niste unchi/matusi. Poate dintr-o inertie ciudata, mi-e dor de profesorii prea-seriosi si stricti, dar care si-au dedicat o viata intreaga unui singur domeniu de cercetare de la IMST.

Studentii
Strict din punctul asta de vedere, tinerii irlandezi sunt cumpatati. Poate studentii de la Arte sunt framantati de autodepasire si afirmare, dar studentii de la inginerie sunt moderati ca niste batranei intelepti: daca treci la toate materiile este perfect. Nu e interesat nimeni de performantele nimanui, cine are media cea mai mare sa fie sanatos, nu se agita nimeni sa faca un proiect extraordinar, nu manifesta nimeni nici un interes deosebit fata de vreun curs. Intr-un astfel de mediu, n-ai nici o satisfactie sa fii primul. Pe scurt, keep it cool.

Sistemul
Oricat m-as stradui sa-l compar cu cel romanesc, nu cred ca am sa pot spune vreodata ceva mai mult decat ca e pur si simplu diferit.

Are grija sa dezvolte in egala masura cu aptitudinile profesioanle, soft skill-urile. Pentru fiecare curs avem de facut un proiect, singuri sau in echipa, pe care il prezentam la sfarsitul semestrului. In principiu, practica proiectelor e buna, dar daca se intampla sa ai vreun hobby extracurricular sau daca nu ai destula putere sa respecti termenele limita pe care tu insuti ti le stabilesti, risti sa fii nevoit sa practici vechea tehnica a ingrasatului porcului in ajun. E incredibil cata energie iti poate manca automotivarea si nu pot sa nu regret efectul ascutit si practic al fricii ca daca nu ii arati profesorului in fiecare satamana ce ai lucrat, “te pica” (asa am proiectat noi un reductor de turatie la Poli, in anul II).

O mare bila neagra i-o acord pentru un aspect pe care l-a proiectat si asupra profesorilor si implicit a studentilor: nu creeaza, nu alimenteaza si nici nu incurajeaza competitia constructiva. Nu sunt concursuri, nu sunt competitii si pe podiumuri nu se urca castigatorii, ci cei care vor poate sa vada multimea mai bine. Asa cum inteleg eu lucrurile, la varsta asta aprecierea, recunoasterea valorii individuale este foarte importanta. Sa termini facultatea si sa nu fii nici cel mai tare la analiza, nici la rezistenta materialelor, nici la desen tehnic, nici la web design, nici macar la Doom 3, mi se pare foarte derutant pentru cineva de 23 de ani. Cum sa fii increzator in ceea ce esti, daca asta nu inseamna nimic altceva decat unul din alti o mie exact la fel?

Una peste alta, e mai mult decat binevenit sa experimentezi ceva diferit si o universitate irlandeza iti ofera conditii sa te dezvolti frumos.

Pe scurt, aceasta este catagrafia logistica de la Galway Mayo Institute of Technology:

Cantina
E formata din bucatarie si o sala mare de mese rotunde din lemn in jurul carora sunt bancute circulare, tot din lemn. In mod normal, la o astfel de masuta incap 6 persoane; am incaput odata 14 colegi de grupa. Beam toti ceai.

Bucataria e o camera dreptunghiulara cu sens unic: iti iei tava, ustentilele gen furculita, cutit, lingura, intri pe usa si te pui pe judecat. Ai de ales intre sandwich-uri calde sau reci, opt feluri de salate in fiecare zi, dulciuri, mancare gatita, cafea, ceai, lapte, fructe, cereale, iaurturi, sucuri, supe. Ce-mi place cel mai mult si mai mult e ca gasesti si paine neagra si zahar brun si tot felul de alte mofturi care ne plac noua, fetelor. Dupa ce asezi strategic pe tava ce-ti pofteste inima, iesi pe alta usa decat cea pe care ai intrat si te duci la una dintre cele patru case, ca sa platesti. Intr-o zi, cand asteptam la coada sa platesc am observat pe peretele din spatele unei doamne de la casa, o rugaciune:

“May those who love us, love us;
and those who don’t love us,
may God turn their hearts;
and if He doesn’t turn their hearts,
may he turn their ankles
so we’ll know them by their limping.”

Irish humour.

Biblioteca
La primul nivel este receptia, o zona cu canapele rosii (in fata ferestrei pe care vad terenul de golf, terenul verde crud de hurling si case mici cu ferestre mari) unde pot frunzari presa nationala  si cartierul umanist: mii de volume de istorie, filosofie, sociologie, arta, literatura.

Acum o luna, cand am intrat sa returnez niste carti am avut surpriza sa vad ca in biblioteca se desfasura un concert: ConTempo Quartet, format din 3 violonisti si un violoncelist, toti romani, interpreta duios din Haydn.

La nivelul doi se afla restul de mii de carti (pana la cele 100 000 volume cat numara biblioteca in total) care sunt rasfoite de viitorii avocati, ingineri, arhitecti, informaticieni, antreprenori si bucatari. Si tot aici, la etaj, sunt si  cateva camere special amenajate (cu mese, scaune, ecrane, proiectoare) ca sa punem la cale in voie proiecte si prezentari; le putem rezerva cu ora, lasand la receptie legitimatia de student.

Pe pereti, in caz ca intre pauzele de citit se intreaba cineva cam cat ar avea de calatorit ca sa ajunga prin diverse zone ale Spatiului, sunt ecrane digitale care indica distanta in ani lumina de la Pamant la Saturn, Marte, Uranus si alte corpuri din Calea Lactee.

Mocheta e rosie, iar scarile, usile, rafturile pentru carti, sunt toate din lemn, in aceeasi nuanta de fag tirol natur deschis.

IT Room
O sala imensa, la demisol, plina de calculatoare pe care ne logam cu ID-ul si o parola pe care le-am primit la inceputul anului, cand ne-am facut cardul de student. Oricine ma cunoaste un pic, nu se va mira sa afle ca baietii de la help desk ma stiu pe nume inca din prima luna: daca tot se vedea treaba ca urma sa avem o relatie intensa si stabila, macar sa facem cunostinta

Salile de cursuri
Nu au nimic deosebit, dar sunt corect si invariabil dotate cu mese, scaune, proiectoare, ecrane de proiectie, iar usile au niste ferestre mici pe care, in caz ca obisnuiesti sa intarzii un pic, te poti uita inainte ca sa te asiguri ca intri unde trebuie.

A devenit un cliseu ca romanii care calatoresc in afara sa observe asta, dar nu pot sa ma abtin: peste tot domneste o curatenie exemplara.