E o cladire absolut de-a-ndoaselea. De afara arata ca o prisma triunghiulara. Din interior, n-as putea sa zic pentru ca nu exista nici un corp geometric care sa-i semene. Imi si imaginez artistul care s-a ocupat de interior cum a ramas inlemnit la intrare, nestiind de care pereti sa se dea cu capul mai repede, atat de multi sunt.

La parter e barul. Pe unul din pereti e o poza de acum cativa ani buni cand The Bal era o cladire normala, cu patru pereti si un acoperis triunghiular.

La etajul intai e un al doilea bar, dar noi urcam grabiti spre urmatorul nivel.

La etajul doi ne intalnim in fiecare luni, de la 21.30 ca sa dansam ce am invatat cu o saptamana in urma, sa bem ceai negru si sa mancam trufe. Camera e mica, neasteptat de inalta si cu o podea perfecta pentru noi.

E locul meu preferat. Intai, pentru ca aici sunt prietenii mei; unii de varsta parintilor mei, unii din colturi ale lumii de care nici nu stiam ca exista, unii roscati, unii timizi, unii mereu veseli si vorbareti si Elena, cea mai draga dintre toti, Erasmus la NUIG, cu care am exersat spaniola pana am ajuns sa o vorbesc si in vise. Apoi, pentru ca aici am invatat sa dansez atat de aproape de un barbat, incat aproape il pot auzi gandind fara sa ma inrosesc, aici am invatat sa ascult muzica si tot aici am descoperit cat de multe pot exprima de la glezna in jos. Si in final, pentru ca cel mai mare din peretii camerei este o fereastra. De jos pana sus, o mare fereastra pe care se preling lenese picaturile de ploaie si in care imi descopar reflexia sandalelor mele argintii de dans cum deseneaza emotii si povesti.

Daca ma voi intoarce vreodata in Galway, as vrea sa fie luni.

Cand ma intorc din centru acasa imi place sa ma plimb. In seara aceea eram preocupata intens de proiectul meu de licenta si la cat sunt eu de zapacita, daca ma si plimb cu gandul la vreo problema, mai mult ca sigur ma trezesc in celalalt capat al orasului. Asa ca am hotarat sa iau autobuzul: numarul 9, pleaca la fiecare 15 minute din ambele capete ale liniei.

M-am dus in statie si tocmai cand cantaream mai intens in gand problema cu linia mea de productie, apar foarte galagiosi, un irlandez si un indian. Nu i-am bagat in seama prea mult, dar discutau de ora la care trebuia sa vina urmatorul autobuz. Si brusc incep sa casc. O data. De doua ori. De trei ori. Nu ma mai opream. Cascam in continuu. M-am si speriat, gandindu-ma ca poate am o alergie mai ciudata. Am inceput sa ma plimb prin parcul de langa statie. M-am oprit din cascat.

Dupa cinci minute de invartit printre pomi si flori, m-am intors in statie. Indianul era tot acolo, dar cu un alt irlandez. Vorbeau despre fotbal. Se pare ca Manchester e “o echipa de femei” si ca fotbalul e ca o relatie: te implici trup si suflet. Fix cand imi reprosam ca tipicul meu barbatesc de suporter de fotbal, cu burta, chelie si o cutie de bere in mana, excludea “nedrept” orice urma de romantism, incep iar sa casc. Eu nu cascasem niciodata de cinci ori la rand. Ceva era clar necurat. Si cum ma uitam nedumerita prin jur sa descopar ce anume din statia aia ma facea sa casc asa, it hits me!

Nu stiu exact cum functioneaza reflexul cascatului cand vezi o alta persoana cascand, dar eu dintotdeauna am fost un pic mai sensibla. Nu trebuie sa vad o persoana cascand; mi-e deajuns sa vad ca ii vine sa caste, ca incep si eu. Si cel mai usor imi dau seama de asta, daca persoana careia ii vine sa caste, vorbeste. Incepe asa usor-usor sa dilate cuvintele, pana nu se mai intelege nimic. Eu am auzit multe versiuni de engleza (engleza-romaneasca, engleza-greceasca, engleza-turca, engleza- ungureasca, etc), dar nu auzisem niciodata engleza-hindusa. Cu putina intuitie si noroc intelegi despre ce e vorba, dar indianul acela pronunta fiecare cuvant de parca nu mai dormise de trei zile si urma sa traga un cascat de pomina, pentru toate cele 72 ore. Pentru mine era un calvar! Cum zicea ceva, intelegeam-nu intelegeam, cascam o data. Mai zicea ceva, iar mai cascam.

I-as mai fi ascultat cu drag perspectiva romantica despre sportul balonului, dar m-am retras zambind printre zambilele din parc, gandindu-ma ce simt al umorului ciudat trebuie sa aiba D-zeu de ne-a tunat cu reflexul asta.

Cred ca ca orice student Erasmus trece prin aceleasi faze in urmatoarele conditii:
C1: E intr-o tara in care nu poti manca o masa respectabila cu mai putin de 7 euro.
C2: Are la dispozitie o bucatarie gospodareasca dotata cu frigider, aragaz, cuptor cu microunde, mixer, toaster, gratar, oale, tigai, vesela.
C3: E macar un pic gurmand.

Faza 1: Ceva ceva tot trebuie sa iasa!
In cazul meu, cel mai bun exemplu din perioada asta a fost prima supa. Nu era doar prima supa facuta aici, ci si prima supa facuta de mine vreodata. Am pus eu acolo puiul, legumele, le-am amestecat, le-am asteptat si dupa cam o ora, macam supa. Ceva ceva tot iesise! Surpriza a fost a doua zi, cand m-am dus curajoasa cu polonicul spre frigider pentru o a doua portie si am dat peste o budincuta (cum nu am gasit taitei aici, am pus niste paste care absorbisera toata apa peste noapte).

Faza 2: Sa fim sinceri!
E un moment de luciditate destul de cruda: nimic nu e ca acasa, legumele au alt gust, nici nu se gasesc toate ingredientele (malai nu, marar nu, branza irlandeza e de-a dreptul tragic-comica) si pur si simplu consolarile de genul “las’ ca-mi iese mai bine data viitoare” sau “las’ ca merge si asa” nu mai functioneaza. Personal, imi amintesc perioada asta ca fiind perioada pastelor.

Faza 3: Doar nu e “rocket science”!
Nu e. Dar ceva tot trebuie sa stapanesti. Eu am invatat aproape tot ce stiu de pe site-ul asta. Nu as avea un fel reprezentativ, dar ma bucur ca stiu sa fac trei tipuri de clatite (englezesti, frantuzesti si americane) si imi place tare mult puiul meu Kiev. Cred ca pana la urma tine si de dispozitie si de cateva smecherii culinare: de la Alexander, un tip din Letonia care a fost bucatar 20 de ani, stabilit in Galway de 2 ani am invatat ca orice ai praji sau fierbe e bine sa o faci intr-o oala si sa eviti tigaile ( niste mecanica fluidelor de baza pentru curentii de aer cald ), de la mama am invatat care e cel mai bun moment sa adaugi mirodeniile in functie de cat de intensa vrei sa fie aroma, s.a.m.d.

Si tot din viata bucatarului – student Erasmus fac parte pozele facute cu mandrie fiecarui fel care a iesit gustos, si linistea sincera a parintilor ca “phew, nu moare copilu’ de foame!”.
Abia astept sa le gatesc prietenilor mei!

Am trecut demult de faza cand ma minunam de ce chiuvetele au un robinet pentru apa rece si unul pentru apa fierbinte, unde se scurge toata ploaia asta, de ce beau irlandezii atat de mult alcool si de ce nu vad indragostiti tinandu-se de mana pe strada. Ceea ce atunci era dubios, ilogic sau comic, acum a devenitsimpla constatare a “the Irish way”.

Dupa 3 ani de studentie in Bucuresti, mutarea in Galway, un orasel de pe coasta de vest a Irlandei, care desi are doua centre universitare, e mai linistit decat o statiune balneoclimaterica, a fost un soc rece, scurt si violent: aici timpul se scurge cu o alta viteza. Cateodata ai impresia ca auzi secundele cum se preling neconvinse ca le-a venit randul, una dupa alta. Initial am crezut ca e din cauza linistii, dar in a doua saptamana…

… am fost la teatru. Se juca “The Crippleman of Inishmaan”. Pe romaneste “Billy Schiopu”, pe care il vazusem cu un an in urma la Nottara. Nu-mi place sa vad acelasi film, sa citesc aceeasi carte, sa merg la aceeasi piesa de doua ori, dar cum pe vremea aceea inca ma luptam cu accentul irlandez, am zis ca nici nu exista loc mai bun sa incep sa il savurez decat la teatru; daca nu intelegeam mare lucru, macar stiam povestea. Piesa a inceput exact ca si cu un an in urma: un magazin gen “Alimentara” cu cateva conserve asezate pe rafturile mai mult goale, o tejghea si vanzatoarea care isi vedea linistita de dereticat. Ba lustruia aici, ba aranja o conserva acolo, ba numara niste bani, ba ofta. Ca o vanzatoare normala. In sala liniste. Sa fi trecut vreo 7 minute de cand ne uitam la femeia care nu zicea nimic, nu facea nimic cu vreun inteles profund. 7 minute in care nu se intampla nimic deosebit. Apoi apar sora ei, Billy si celelate personaje in ordinea fireasca a piesei. 7 minute justificate. Aproape captivante.

Exact aceeasi scena in Bucuresti. Exact aceleasi 7 minute.Dar in sala, linistea era nesigura. Spectatorii culesi de pe Magheru, trecuti fie prin imbulzeala de la metrou, fie prin vreo intersectie inghesuita erau pusi in fata a 7 minute de… pauza totala. Stateau de 7 minute si parca erau jenati. Ii simteam intrebandu-se: de ce nu se intampla nimic? Mai ca s-ar fi ridicat si s-ar fi dus la vanzatoarea de pe scena : “Saru’mana! Ma scuzati, aveti cumva idee cand incepe piesa? Vedeti, eu am venit la teatru si ma asteptam sa vad ceva, dar nu se intampla nimic!” Era ca un vacuum lacom de viata. Interpretarile mi-au placut amandoua. Actori energici si curajosi si la Nottara si aici.

Dar Inishmaan, insula in care nu se intampla niciodata nimic interesant (asa cum a fost gandita de dramaturg si asa cum se pare ca este in relitate), a fost mult mai veridica aici. Nu pentru ca ca e atat de aprope de golful in care imi place sa ma plimb in fiecare duminica dupa-amiaza. Nu pentru ca erau irlandezi care jucau irlandezi (oricum, atunci conceptul meu de “irlandez” era vag spre inexistent). Ci pentru ca aici, timpul chiar se scurge mai greu. Gandul la agitatia, graba si haosul Bucurestiului din care imi luam mostra zilnica de energie e acum atat de inconsistent si ireal.

Cred ca aceeasi senzatia ar incerca-o un pugilist care se hotaraste brusc sa renunte la box si sa inceapa sa practice tai chi.
Tic
Tac
Tic
Tac…