'Viata de Erasmus'

Introspectie

Nu e neaparat nevoie sa te muti in alta tara. E suficient si sa te muti intr-un alt oras; trebuie doar sa fie un oras in care nu ai mai locuit pana atunci si sa fie suficient de departe de prieteni si familie, incat sa nu-ti poti permite sa ii vizitezi la fiecare sfarsit de saptamana. Si mai trebuie sa o faci singur.

Ma refer la perioada fix dinainte sa vezi cum functioneaza treaba cu omul care “sfinteste locul”. Dupa ce treci de faza cand realizezi ca daca racesti, va trebui sa iti faci singura supa, daca mergi intr-un bar nu mai rade nimeni de tine ca iti iei lapte si ca la oricine te-ai raporta din jur, nu esti decat o alta fiinta, fara personalitate, trecut sau realizari, vine un moment prin care ma bucur ca am trecut acum, la cei aproape 23 de ani ai mei, asa superficiali si dezorientati cum sunt.

Te masori pe tine, cu tine insati. Cati metri cubi din propria ta viata iti poti umple? Cat de suficienta iti esti; tu cu tine insati si nimeni altcineva? Cat de multumita esti de tine asa cum te vezi tu? Care sunt pilonii tai?

Nu e nimic egoist in analiza asta si in nici un caz nu e o experienta usoara, dar ca si primul sarut, ca si prima despartire, cu putin curaj si incredere in tine insati, ajungi sa inveti lucruri pe care nu vad cum altfel le-as fi putut afla.

Gafe

Cocktailul
De fiecare data cand merg in pub-ul asta si vreau sa imi iau ceva de baut, nu pot sa platesc. De obicei suntem un grup, si din politete, partea masculina face cinste. M-am impotrivit eu de cateva ori la inceput, dar acum ma conformez. Ultima data insa, eram singura. M-am bucurat ca nu mai trebuia sa-mi iau ce isi iau si ceilalti, asa ca dupa o explorare temeinica a meniului, am pus ochii pe un cocktail de diverse sucuri de fructe. L-am comandat, iar dupa 6 minute a aparut impodobit cu o umbreluta. Cand dau sa platesc, barmanul imi zice ca e din partea casei. Insist. Insista si el. Ce-mi ramanea sa fac, decat sa multumesc?

Dar cum sorbeam eu de zor din vitaminele multicolore, pac imi trage barmanul o privire strengareasca!… “Mai baiatule,” ii zic eu in gand cu aceeasi intonatie cu care ar face-o si Dan Brasoveanu, ”nu stiu carui fel de fete ii faci tu de obicei cinste, dar eu accept galanterii dintr-astea numai de la cavaleri!”

Decolteul
La inceput nici nu am observat; eram concentrata la ale mele. Dar de cand am vazut cum sta treaba, am inteles ca numai asa sta. Mai exact, e un individ care cand danseaza cu mine isi propteste privirea fix in decolteul meu. Ii zic “decolteu”  de rusine, dar si daca port maleta, hanorac sau daca imi aranjez strategic esarfa si practic “decolteul” nu exista, el tot acolo se uita. Parca e hipnotizat. Tot dansul, 4 minute, 5 minute, el doar acolo priveste. Nici nu vede daca intram in alta pereche sau daca ajungem langa o masa. Nu stiu exact ce sa cred, dar am eu o banuiala ca e grav defect!

Lui nu ii zic nimic in gand, dar de fiecare data cand se aproprie de mine cu vreo intentie coregrafica, il anunt scurt, dintr-o privire, ca orice ar vrea el sa caute in decolteul meu, nu se gaseste!

Proiectul
Am lucrat la un proiect cu un coleg irlandez. Sincer vorbind, eu am lucrat, el a dat copy-paste de pe ici pe colo. Dar macar s-a pregatit frumos pentru prezentare.

Cand sa printam proiectul, care avea un numar substantial de pagini, se vede treaba ca l-au cam apucat remuscarile pentru ca mi-a zis pe un ton spasit :”Well, you’ve done most of the work and all…Let me pay for the printing!”. “Prietene roscat ca un morcov, vezi sa nu ne suparam!”

Cine-a zis ca romanii sunt mandri, sa fie sanatos!

The Bal

E o cladire absolut de-a-ndoaselea. De afara arata ca o prisma triunghiulara. Din interior, n-as putea sa zic pentru ca nu exista nici un corp geometric care sa-i semene. Imi si imaginez artistul care s-a ocupat de interior cum a ramas inlemnit la intrare, nestiind de care pereti sa se dea cu capul mai repede, atat de multi sunt.

La parter e barul. Pe unul din pereti e o poza de acum cativa ani buni cand The Bal era o cladire normala, cu patru pereti si un acoperis triunghiular.

La etajul intai e un al doilea bar, dar noi urcam grabiti spre urmatorul nivel.

La etajul doi ne intalnim in fiecare luni, de la 21.30 ca sa dansam ce am invatat cu o saptamana in urma, sa bem ceai negru si sa mancam trufe. Camera e mica, neasteptat de inalta si cu o podea perfecta pentru noi.

E locul meu preferat. Intai, pentru ca aici sunt prietenii mei; unii de varsta parintilor mei, unii din colturi ale lumii de care nici nu stiam ca exista, unii roscati, unii timizi, unii mereu veseli si vorbareti si Elena, cea mai draga dintre toti, Erasmus la NUIG, cu care am exersat spaniola pana am ajuns sa o vorbesc si in vise. Apoi, pentru ca aici am invatat sa dansez atat de aproape de un barbat, incat aproape il pot auzi gandind fara sa ma inrosesc, aici am invatat sa ascult muzica si tot aici am descoperit cat de multe pot exprima de la glezna in jos. Si in final, pentru ca cel mai mare din peretii camerei este o fereastra. De jos pana sus, o mare fereastra pe care se preling lenese picaturile de ploaie si in care imi descopar reflexia sandalelor mele argintii de dans cum deseneaza emotii si povesti.

Daca ma voi intoarce vreodata in Galway, as vrea sa fie luni.

Cascatul cronic

Cand ma intorc din centru acasa imi place sa ma plimb. In seara aceea eram preocupata intens de proiectul meu de licenta si la cat sunt eu de zapacita, daca ma si plimb cu gandul la vreo problema, mai mult ca sigur ma trezesc in celalalt capat al orasului. Asa ca am hotarat sa iau autobuzul: numarul 9, pleaca la fiecare 15 minute din ambele capete ale liniei.

M-am dus in statie si tocmai cand cantaream mai intens in gand problema cu linia mea de productie, apar foarte galagiosi, un irlandez si un indian. Nu i-am bagat in seama prea mult, dar discutau de ora la care trebuia sa vina urmatorul autobuz. Si brusc incep sa casc. O data. De doua ori. De trei ori. Nu ma mai opream. Cascam in continuu. M-am si speriat, gandindu-ma ca poate am o alergie mai ciudata. Am inceput sa ma plimb prin parcul de langa statie. M-am oprit din cascat.

Dupa cinci minute de invartit printre pomi si flori, m-am intors in statie. Indianul era tot acolo, dar cu un alt irlandez. Vorbeau despre fotbal. Se pare ca Manchester e “o echipa de femei” si ca fotbalul e ca o relatie: te implici trup si suflet. Fix cand imi reprosam ca tipicul meu barbatesc de suporter de fotbal, cu burta, chelie si o cutie de bere in mana, excludea “nedrept” orice urma de romantism, incep iar sa casc. Eu nu cascasem niciodata de cinci ori la rand. Ceva era clar necurat. Si cum ma uitam nedumerita prin jur sa descopar ce anume din statia aia ma facea sa casc asa, it hits me!

Nu stiu exact cum functioneaza reflexul cascatului cand vezi o alta persoana cascand, dar eu dintotdeauna am fost un pic mai sensibla. Nu trebuie sa vad o persoana cascand; mi-e deajuns sa vad ca ii vine sa caste, ca incep si eu. Si cel mai usor imi dau seama de asta, daca persoana careia ii vine sa caste, vorbeste. Incepe asa usor-usor sa dilate cuvintele, pana nu se mai intelege nimic. Eu am auzit multe versiuni de engleza (engleza-romaneasca, engleza-greceasca, engleza-turca, engleza- ungureasca, etc), dar nu auzisem niciodata engleza-hindusa. Cu putina intuitie si noroc intelegi despre ce e vorba, dar indianul acela pronunta fiecare cuvant de parca nu mai dormise de trei zile si urma sa traga un cascat de pomina, pentru toate cele 72 ore. Pentru mine era un calvar! Cum zicea ceva, intelegeam-nu intelegeam, cascam o data. Mai zicea ceva, iar mai cascam.

I-as mai fi ascultat cu drag perspectiva romantica despre sportul balonului, dar m-am retras zambind printre zambilele din parc, gandindu-ma ce simt al umorului ciudat trebuie sa aiba D-zeu de ne-a tunat cu reflexul asta.

Erasmus, academia de bucatari

Cred ca ca orice student Erasmus trece prin aceleasi faze in urmatoarele conditii:
C1: E intr-o tara in care nu poti manca o masa respectabila cu mai putin de 7 euro.
C2: Are la dispozitie o bucatarie gospodareasca dotata cu frigider, aragaz, cuptor cu microunde, mixer, toaster, gratar, oale, tigai, vesela.
C3: E macar un pic gurmand.

Faza 1: Ceva ceva tot trebuie sa iasa!
In cazul meu, cel mai bun exemplu din perioada asta a fost prima supa. Nu era doar prima supa facuta aici, ci si prima supa facuta de mine vreodata. Am pus eu acolo puiul, legumele, le-am amestecat, le-am asteptat si dupa cam o ora, macam supa. Ceva ceva tot iesise! Surpriza a fost a doua zi, cand m-am dus curajoasa cu polonicul spre frigider pentru o a doua portie si am dat peste o budincuta (cum nu am gasit taitei aici, am pus niste paste care absorbisera toata apa peste noapte).

Faza 2: Sa fim sinceri!
E un moment de luciditate destul de cruda: nimic nu e ca acasa, legumele au alt gust, nici nu se gasesc toate ingredientele (malai nu, marar nu, branza irlandeza e de-a dreptul tragic-comica) si pur si simplu consolarile de genul “las’ ca-mi iese mai bine data viitoare” sau “las’ ca merge si asa” nu mai functioneaza. Personal, imi amintesc perioada asta ca fiind perioada pastelor.

Faza 3: Doar nu e “rocket science”!
Nu e. Dar ceva tot trebuie sa stapanesti. Eu am invatat aproape tot ce stiu de pe site-ul asta. Nu as avea un fel reprezentativ, dar ma bucur ca stiu sa fac trei tipuri de clatite (englezesti, frantuzesti si americane) si imi place tare mult puiul meu Kiev. Cred ca pana la urma tine si de dispozitie si de cateva smecherii culinare: de la Alexander, un tip din Letonia care a fost bucatar 20 de ani, stabilit in Galway de 2 ani am invatat ca orice ai praji sau fierbe e bine sa o faci intr-o oala si sa eviti tigaile ( niste mecanica fluidelor de baza pentru curentii de aer cald :P ), de la mama am invatat care e cel mai bun moment sa adaugi mirodeniile in functie de cat de intensa vrei sa fie aroma, s.a.m.d.

Si tot din viata bucatarului – student Erasmus fac parte pozele facute cu mandrie fiecarui fel care a iesit gustos, si linistea sincera a parintilor ca “phew, nu moare copilu’ de foame!”.
Abia astept sa le gatesc prietenilor mei!

Impresii “portugheze”

Deeeci … student Erasmus … am intalnit multi la viata mea, mai ales ca in cei 5 ani de facultate am tot avut studenti Eramus in grupa. Dar nu am inteles prea bine care este ritmul lor de viata pana nu am ajuns si eu in ipostaza lor, si am tot zis ca pot controla situatia si nu ma las purtata de vant. Ei bine, nu a fost vantul, a fost briza oceanului Atlantic.

Sunt cam de o luna jumatate in Porto, un oras curat, frumos, strabatut de un rau (Douro) renumit pentru vinurile care se produc din strugurii de pe vaile lui, si care se varsa intr-un mod de-a dreptul idilic in ocean. Nu sunt deloc poetica, asa ca expresia asta e una dintre cele mai stralucite. Dar nu ma opresc aici din descriere, pentru ca sunt multe lucruri deosebite care te vrajesc din prima zi pe care o petreci aici: cele 7 poduri ce traverseaza raul – dovada de maiestrie inginereasca de la Eiffel pana in zilele noastre, casele care par sa aiba 2 metri latime, 10 inaltime si peretii comuni cu vecinii, faianta de toate culorile ce tapeteaza exteriorul, ce creeaza in fiecare zi impresia unei expozitii de rufe la geamurile locuitorilor. Asta in partea mai veche a orasului, printre strazile care nu-ti permit sa mergi in acelasi timp cu masina, ba trebuie chiar sa te lipesti de zid ca sa fluidizezi traficul. Desigur remarcati tonul meu putin ironic dar plin de admiratie totusi, pentru ca toate aceste detalii descriu un decor care  imi este foarte drag. Ah, si sa nu uit palmierii, favoritii mei, care umplu peisajul si mi-aduc mereu aminte ca sunt atat de aproape de plaja!

Viata de Eramus…grea rau de tot…stai mult mai bine ca la camin, daca ai noroc (cum l-am avut eu) sa stai intr-o casa cu 2 etaje, intr-un cartier rezidential, cu inca 11 studenti Eramus, pret rezonabil, toate facilitatile, colegi numai baieti care stiu sa gateasca, toti uniti in cuget si simtiri. Dar ca sa devin iar serioasa, exista riscul sa te acomodezi muuuult prea mult si sa tot amani inceputul scolii. Ei bine, cum necum reusim sa ne mobilizam si sa punem si mana pe carte, asta pentru ca aici, conditiile din universitate sunt cu mult deasupra a ceea ce suntem noi obisnuiti. Un singur exemplu, biblioteca facultatii de inginerie: are 6 etaje, dintre care 4 sunt impartite pe specializari, cu calculatoare, carti, mese individuale si de dezbateri si alte 2 pentru etaje cu sali de reuninuni si sali de studiu pentru grupuri restranse. Prin grup restrans a se intelege un grup de 2 persoane…da, exact, camarute de cate 2 persoane, cu geam, masa, scaun si…usa; poate poate iti vine cheful de invatat.

Dar asta se intampla in timpul zilei, eventual seara. Bine, facultatea e deschisa toata noaptea, dar studentii sunt in club imediat dupa ora 2, ca doar atunci incepe distractia. Pana atunci nimeni nu calca in club. Se colinda pub-urile si se mananca de zor, pentru a avea energia necesara toata noaptea. Cand se termina party-ul? Pey, cand se umple metroul de 6:30 a.m. Apogeul: 4:30 a.m.

Cam asa ma simt eu acum, dupa ce am intrat in ritmul de viata portughez, nu foarte greu de preluat, relaxat, open-minded si orientat spre lucrurile frumoase ale vietii. Si asta se reflecta pe strada, in privirile oamenilor, in cuplurile de toate varstele care se tin de mana pe strada, in tinerii fara inhibitii si ospitalitatea locuitorilor.

Ei bine, totul roz dar eu tot trebuie sa deslusesc cum o sa functioneze mecanismul hidraulic pentru proiectul meu de diploma, si asta pana joi, cand s-au gandit profesorii sa vada cum au evoluat studentele romance – “cele care stiu mult mai multe decat studentii lor”, desi nu au beneficiat de laboratoarele cu care se mandresc ei.

Sa numim articolul acesta o introducere. Sunt multe de povestit despre viata intr-o tara latina, prin ochii unei studente la Poli…care vine din P10, din Regie :)

Erasmus in Porto

Dupa cum va spuneam ieri, incepand de azi vom putea citi diferite povestiri ale unor studenti plecati cu Erasmus, in diferite colturi ale Europei. JoJo a inceput azi dimineata sa ne povesteasca despre experienta ei in Galway, Irlanda.Viteza timpului se pare ca este ceva la moda acolo.

Din seara asta, Fanica ne va povesti despre viata ei in Porto, Portugalia, dintr-o casa cu 12 studenti straini. Lectura placuta!

Viteza timpului

Am trecut demult de faza cand ma minunam de ce chiuvetele au un robinet pentru apa rece si unul pentru apa fierbinte, unde se scurge toata ploaia asta, de ce beau irlandezii atat de mult alcool si de ce nu vad indragostiti tinandu-se de mana pe strada. Ceea ce atunci era dubios, ilogic sau comic, acum a devenitsimpla constatare a “the Irish way”.

Dupa 3 ani de studentie in Bucuresti, mutarea in Galway, un orasel de pe coasta de vest a Irlandei, care desi are doua centre universitare, e mai linistit decat o statiune balneoclimaterica, a fost un soc rece, scurt si violent: aici timpul se scurge cu o alta viteza. Cateodata ai impresia ca auzi secundele cum se preling neconvinse ca le-a venit randul, una dupa alta. Initial am crezut ca e din cauza linistii, dar in a doua saptamana…

… am fost la teatru. Se juca “The Crippleman of Inishmaan”. Pe romaneste “Billy Schiopu”, pe care il vazusem cu un an in urma la Nottara. Nu-mi place sa vad acelasi film, sa citesc aceeasi carte, sa merg la aceeasi piesa de doua ori, dar cum pe vremea aceea inca ma luptam cu accentul irlandez, am zis ca nici nu exista loc mai bun sa incep sa il savurez decat la teatru; daca nu intelegeam mare lucru, macar stiam povestea. Piesa a inceput exact ca si cu un an in urma: un magazin gen “Alimentara” cu cateva conserve asezate pe rafturile mai mult goale, o tejghea si vanzatoarea care isi vedea linistita de dereticat. Ba lustruia aici, ba aranja o conserva acolo, ba numara niste bani, ba ofta. Ca o vanzatoare normala. In sala liniste. Sa fi trecut vreo 7 minute de cand ne uitam la femeia care nu zicea nimic, nu facea nimic cu vreun inteles profund. 7 minute in care nu se intampla nimic deosebit. Apoi apar sora ei, Billy si celelate personaje in ordinea fireasca a piesei. 7 minute justificate. Aproape captivante.

Exact aceeasi scena in Bucuresti. Exact aceleasi 7 minute.Dar in sala, linistea era nesigura. Spectatorii culesi de pe Magheru, trecuti fie prin imbulzeala de la metrou, fie prin vreo intersectie inghesuita erau pusi in fata a 7 minute de… pauza totala. Stateau de 7 minute si parca erau jenati. Ii simteam intrebandu-se: de ce nu se intampla nimic? Mai ca s-ar fi ridicat si s-ar fi dus la vanzatoarea de pe scena : “Saru’mana! Ma scuzati, aveti cumva idee cand incepe piesa? Vedeti, eu am venit la teatru si ma asteptam sa vad ceva, dar nu se intampla nimic!” Era ca un vacuum lacom de viata. Interpretarile mi-au placut amandoua. Actori energici si curajosi si la Nottara si aici.

Dar Inishmaan, insula in care nu se intampla niciodata nimic interesant (asa cum a fost gandita de dramaturg si asa cum se pare ca este in relitate), a fost mult mai veridica aici. Nu pentru ca ca e atat de aprope de golful in care imi place sa ma plimb in fiecare duminica dupa-amiaza. Nu pentru ca erau irlandezi care jucau irlandezi (oricum, atunci conceptul meu de “irlandez” era vag spre inexistent). Ci pentru ca aici, timpul chiar se scurge mai greu. Gandul la agitatia, graba si haosul Bucurestiului din care imi luam mostra zilnica de energie e acum atat de inconsistent si ireal.

Cred ca aceeasi senzatia ar incerca-o un pugilist care se hotaraste brusc sa renunte la box si sa inceapa sa practice tai chi.
Tic
Tac
Tic
Tac…

Viata de Erasmus

Cat de greu este sa alegi o tara in care vrei sa inveti? Cat de mult iti doresti sa traiesti in acea tara? Care sunt avantajele, care sunt dezavantajele? Te vei acomoda, te vei transforma? Iti vei face prieteni? Te vei obisnui cu fasolea lor? Nu vei regreta prazul romanesc? Multe intrebari, prea putine raspunsuri.

Cand te hotarasti sa pleci cu Erasmus in alta tara, probabil ca iti pui aceste intrebari, plus alte 426. Nu este usor sa iti lasi familia, prietenii, iubita in urma. Un nou loc inseamna insa de cele mai multe ori noi prieteni, un nou mod de viata, si o treapta mai sus pe scara dezvoltarii personale. E bine sa pleci la drum cu o traista plina de cunostinte si analiza.

JoJo ne va povesti in stilul ei, cum este viata de Erasmus in Galway, Irlanda. Este acolo de 7 luni, luni in care a adunat povesti, intamplari, scenarii. Bine ai venit JoJo!

Posibil sa auzim in curand si povesti scrise de studenti plecati cu burse Erasmus in Porto, Paris, Grenoble. Va urma!