Stateam rezemat de un perete si asteptam trenul. Langa mine o tipa cu parul negru pe la vreo 25 de ani vorbea la telefon. Nu vorbea in romana. Era ceva rusa, croata, ceha. Din cand in cand ma mai uitam la ea ca sa imi dau seama ce limba e. Nu ca ar fi contat, dar eram curios. Imi place sa stiu ca pot sa recunosc o limba cand o aud.

De indata ce a terminat de vorbit, am intrebat-o: “Czech Republic?”. “Yes”, a zis tipa, dupa care mi-a zambit si a plecat. In acel moment s-a afisat pe ecrane linia la care ajungea trenul, asa ca m-am urnit si eu din loc. Nu am facut nici doi pasi, cand am observat ca buzunarul stang mi-e gol. Gol de portofel. In urma cu 5 minute era acolo. Sa fie oare tipa cu parul negru? Cum se afla la doar 10 metri in fata mea, m-am apropiat de ea si nu mare mi-a fost mirarea sa-mi vad portofelul in plasa ei albastra. L-am luat direct din plasa si am batut-o pe umar. Ea s-a oprit din mers, s-a intors la mine, mi-a zambit si mi-a spus ca probabil a cazut acolo, dupa care si-a continuat drumul.

N-am mai zis nimic si m-am urcat in tren. In acelasi in care s-a urcat si ea.

Dupa vreo 2 ore de somn pe tren am ajuns intr-un oras necunoscut de mine, unde au coborat toti pasagerii. Se pare ca era capat de linie. Am mers la casa de bilete sa intreb cand am urmatorul tren spre destinatia mea, iar raspunsul a venit scurt si la obiect: maine. M-am panicat. Trebuia sa merg la munca a doua zi, nu puteam sta aiurea in acel oras-sat-fantoma.

Am parasit cladirea garii albe prin partea din fata. N-am iesit bine pe usa, cand am realizat ca iar nu am portofelul. M-am panicat iar. Cehoaica tocmai iesea din cladire, asa ca am intrebat-o daca nu cumva e tot la ea. Mi-a dat un raspuns negativ, mi-a zambit si a trecut de mine doar ca sa se intoarca si sa imi dea portofelul. Mi-a spus ca am buzunarul cam larg si sa am grija sa nu il mai pierd inca o data. I-am multumit, cred, si mi-am pus portofelul alaturi de telefonul mobil in buzunarul de la geaca rosie. Mi-am agatat geaca langa o scara care ducea pe acoperisul garii si m-am asezat pe o banca.

In acel moment un prieten vechi de-al meu a aparut de nicaieri si m-a intrebat ce caut acolo, in acel oras-dubios. I-am raspuns ca nu as vrea sa stau aici, ca lucrez a doua zi si ca nu am tren de legatura. M-a intrebat deschis daca lucrez sambata. Hmm, a doua zi era sambata, deci nu lucram. Ma ingrijorasem degeaba, inutil.

Eram intr-un oras nou, cu un prieten vechi, asa ca ne-am decis sa mergem la plaja. Nu stiam ca exista o plaja acolo, dar nu stiam nici ca exista soare in acea zi, asa ca am purces. Aveam in rucsac o pereche de pantaloni scurti, asadar ne-am aruncat in marea albastra-verde. Apa era calda, nisipul era cald, grupul de oameni (cei pe care i-am intalnit acolo) era de treaba, am avut o zi frumoasa. Cand ne pregateam de plecare, mi-am dat seama ca imi uitasem geaca in gara, agatata de scara care ducea pe acoperisul garii.

Mi-am lasat rucsacul la prietenul meu si am fugit spre gara. L-am intrebat pe paznicul care se afla in fata cladirii daca nu cumva mi-a vazut geaca rosie. Mi-a zambit si m-a condus langa scara unde era agatata geaca. Totul era in regula. Am recuperat-o si mi-am asteptat prietenul insotit de prietenii lui.

Unul dintre ei ne-a invitat la un concert care avea loc in acel oras, in aceeasi seara. Am acceptat invitatia si am plecat spre locul cu pricina. Am ajuns la intrarea unei pesteri, unde se ingramadeau cateva sute de oameni. Eram foarte curios unde incap atatia, dar interiorul m-a uimit. Pe cata liniste era afara, pe atata galagie era inauntru. Am intrat intr-o sala subterana imensa, plina cu lumini albastre si verzi si peste 10 000 de oameni. Cand a inceput muzica, a aparut si fata cu parul negru.

Cateva prapastii bine delimitate dadeau locului un aer aparte, de vis.

Dupa ce s-a innoptat, mosul a intrat peste baba in curte si i-a zis: “In seara asta am treaba, plec la padure.” Si-a luat sacul si-a plecat. Baba s-a uitat dupa el, a mai macinat putin in mamaliga si s-a culcat. Avea incredere in mos.

Nici nu a intrat bine in padure, cand iapa lui cea sura si cu coama pan’ la gura s-a oprit. I-a dat mosul un picior in coaste, un pumn in gat, a amenintat-o cu violul, iapa nimic. Statea de parca il astepta pe Stefan cel Mare si pe artistul Brancusi sa le faca o poza cum numai el stie.

Vazand acestea, al nostru mos a luat-o la picior, lasand bunatate de iapa cu tot cu sa in urma lui. Ii parea rau, dar stia ca nu va pati nimic, mereu ii facea asa. Era deja un hobby pentru ea. Dar sa lasam animalul, cum a facut-o si stapanul ei, si sa ne intoarcem la mos. Acesta inainta vioi ca un porumboi prin padurea cea neagra, dar mai mult verde din cauza lunii ce-l orbea pe eroul nostru.

In stanga liniste, in dreapta liniste, inainte o galagie de lumina. Jack, pentru ca asa il chema pe mos si ca sa nu ne repetam folosind “mos” la nesfarsit, si-a luat sacul in dinti si s-a indreptat spre locul de unde parca siroia niscaiva magie galbena. Nu au trecut mai mult de 2 ceasuri si in fata lui s-a ivit ceva neasteptat. O cabana cu geamuri, prin care se vedea o lumina galbena.

Curios de mic, Jack al nostru cel voinic si iute ca un pitic, s-a urcat pe o radacina de pin si si-a indreptat privirea spre interiorul cabanei. Acolo, la o masa, un tanar sedea alaturi de o tanara. Amandoi in frunza varstei, chipesi gen, cu privirile incruntate asupra mesei. Jucau poker.

Saracul Jack, fara iapa, fara cuvinte, fara pic de idei, s-a indreptat catre usa cabanei si a ezitat. Chiar in momentul acela un gand i-a strabatut capul “Nu ezita sa bati.” Motivat de acest gand subred, mosul Jack a batut. Tanarul s-a ridicat de la masa – oricum pierdea, s-a apropiat de usa si-a-ntrebat: “Tu esti Jackie?”. “Da mai frate. Am venit sa mi te sap, si sa-ti iau a ta fecioara cu cam ce-am si eu prin sac.”

Recunoscand parola, tanarul a deschis usa. La vazul mosului, cei 4 ochi ai celor 2 eroi au inceput sa lacrimeze. Tanara si-a cerut scuze si s-a dus la baie, pe motiv ca fasolea nu-i dadea pace in seara aceea.

Jack a pus sacul pe masa, l-a privit pe John, pentru ca asa il chema pe tanarul cel ager, si-a dat jos caciula, s-a descheiat la cojoc, s-a sters de sudoare, si i-a spus flacaului: “Na, si-acum sa te vad. Baga-ti cartile alea-n tolba si sa ne apucam de o treaba serioasa, caci asa i-am promis babei in timp ce macina la mamaliga si ma privea peste gard. Hai!”

(Va urma)

Se scoala Ion azi dimineata pe la 6 si 15 minute. Pune mana pe soba. Rece. Clantane din dinti o injuratura si o ia spre baie. Pune niste Colgate pe periuta si incepe sa-si lustruiasca zambetul ce ii apare in momentul in care realizeaza ca e ziua lui. E fericit. Asa de fericit incat pana sa se imbrace isi arunca in cuptor o saorma rece de aseara, pe care sa o ia cu el in drum spre munca.

Isi pune hainele de birou, un tricou cu o vaca hippioata si o pereche de blugi cu aere, aseaza frumos saorma intr-o punguta, dand-o in prealabil cu putin mustar fara hrean, dupa care ia sapa pe umar si iese pe usa. Zambeste la soare si striga din adancul sufletului “La multi ani, ma Ioane!”, dand din neatentie cu sapa in interfonul blocului. “Pf, l-am stricat si p’asta. Bine ca nu m-a vazut nimeni”, gandeste Ion urcandu-se in masina.

Traficul romanesc ii da lui Ion timp sa isi termine in liniste saorma pana la birou, reusind chiar sa arunce punguta in care a fost impachetata, fix in mijlocul unei intersectii mai mari. Constient fiind ca este ziua lui, isi propune sa petreaca toata ziua, asa ca da maneaua la maxim in masina. Zambeste in oglinda si isi pune ochelarii de soare in caz ca se va opri ploaia in scurta vreme.

Le multumeste celorlalti soferi care ii ureaza “La multi ani”, chiar daca el nu le aude urarile din cauza muzicii. Uneori are impresia ca vorbele lor se termina in “ma-tii”, dar subconstientul il convinge ca nu poate fi adevarat.

Ajuns la birou, este pupat, cantat, ba chiar bagat in seama, lucru ce rar i se intampla lui Ion. Ba chiar are voie sa ramana cu ochelarii de soare la ochi si este lasat sa faca strategia de marketing a companiei pe hi5, fara alt + tab de data asta. Asa de fericit este Ion incat da fuga la colt sa cumpere ceva pentru ai lui colegi. Cum toate bomboanele de ciocolata i se par a fi expirate, Ion le ia niste Eugenii proaspete, ca ieri scoase din sac.

Dupa opt ore pe hi5 si una pe google ca sa gaseasca hi5-ul, Ion da sa plece. Cand sa iasa pe usa este abordat de cel mai bun coleg al lui, care astazi este vocea intregii echipe. Sfios si cu bucatele de Eugenie intre dinti, il intreaba cand si unde se intalnesc diseara ca sa il serbeze. Auzind acestea, Ion o ia la fuga pe scari, mai mai sa se impiedice de sapa ce o lasase langa usa de la intrare a cladirii de birouri.

Ajuns la masina, gaseste un morman de Eugenii atat pe masina cat si pe langa. Fericit nevoie mare de descoperirea facuta, le baga in portbagaj si demareaza in tromba spre casa. In fata blocului isi vede vecinii adunati pe langa interfon, certandu-se nevoie mare. Cu sapa pe umar, Ion se da jos din masina si imparte Eugenii tuturor, spunandu-le ca este ziua lui. Acestia ii ureaza toate cele bune si il anunta ca un dobitoc le-a stricat interfonul.

Ion zambeste, mai arunca o data sapa pe umar si intra in casa. Intra in baie, se uita in oglinda si isi da jos ochelarii de soare pentru a se pregati de club ca in fiecare an de ziua lui.

El este Ion. Taran de oras.

P.S. Ion nu este un nume, ci doar un comportament.

M-as sui pe un cal si as pleca in desert. As lua cu mine un papagal si o flinta electronica. Pe papagal l-as invata inainte sa plecam cum se face un foc, cum se sufla nisipul de pe flinta. I-as lua si niste ochelari de soare ca sa nu ii intre ceata in ochi. Nu as uita de steagul Romaniei. Mi-ar face o deosebita placere sa promovez Romania in desert.

Daca m-ar prinde noaptea pe drum as asterne o tabara. In tabara as aprinde o faclie si l-as pune pe papagal sa o tina. I-as atrage atentia ca nu cumva sa arda steagul Romaniei. As trage cu flinta in el daca ar face asa ceva. Daca mi s-ar face sete as provoca un cactus la duel. L-as lua prin invaluire si cu o piedica bine gandita l-as dovedi. L-as seca impreuna cu papagalul intr-un minut. Dar ce minut!

Cand as ajunge la oaza m-as sui in palmier si as rade de papagal. Prost cum e, nu ar ajunge la mine. As inalta steagul pe flinta si i-as face o poza. As pune poza pe fundul lacului pentru a fi gasita de stramosii papagalului. As dormi in continuare, apropo.

Cand as pleca din oaza m-as sui pe preferatul si singurul meu cal si as goni prin desert. Papagalul meu ar sterge praful de pe flinta in timpul asta, ca doar de asta l-am luat cu mine. As merge cu viteza prafului, as aluneca pe curcubee, as admira stralucirea din ochii papagalului in timp ce vantul i-ar vantura pleoapele. As fi bucuros ca sunt doar eu, calul, papagalul si flinta mea.

Pe la ora 2 am ajuns in oras. Era exact cum ne asteptasem sa fie. Case din lemn, sosele prafuite, gramezi de maracini in mijlocul strazii. Ca in orice vest salbatic. Eram impreuna cu un prieten de al meu. Sa ii zicem Unghi.

Ne-am apropiat de un restaurant care parea ca are o oferta speciala. In usa ne astepta o femeie. Salbatica. Era nascuta in acel vest salbatic. Ne-a prezentat un concurs ce il desfasurau. Trebuia sa ne suim pe 2 porci mecanici cu care sa mergem in desert si sa vanam alti porci mecanici. Daca faceam 100 de puncte (20 de porci vanati) primeam o cina copioasa. Desigur, concursul avea un pret: 35 de euro.

Cum nu aveam ce face, ne-am suit pe porci, si am inceput sa le pocnim coarnele unul de celalalt. Asa functionau ei, pe baza unui principiu avansat al fizicii moderne, dinamul. Porcul lui Unghi a fugit de nebun spre centrul orasului, urmarit de alti 2 porci mecanici. Am luat pusca, am inceput sa pocnesc coarnele si am luat-o la fuga spre ei. Din 3 gloante i-am luat pe amandoi.

Unghi s-a mai linistit, asa ca am pornit spre desert. Cum goneam noi cu vreo 10 km/ora, m-a intrebat cum de am fost de acord sa dau 350 de euro pe concursul asta. “Hmm, deci nu erau 35, ci 350 de euro.”, m-am gandit eu. “Asta e”, i-am zis. “Hai sa luam porcii si sa mancam bine macar”, am continuat.

Analizand harta, ne-am dat seama ca trebuia sa trecem peste doua sine de cale ferata. Nu gasisem niciun porc. Nu conta, mergeam dupa harta. Cand primul tren a aparut, am inceput sa pocnim din coarne mai repede. Nu vroiam sa fim facuti praf. Cand a aparut al doilea tren, am facut dreapta. Vazusem un alt porc mecanic. Fugea destul de repede.

Am ajuns in oras pe seara. Era forfota mare. Pe turla bisericii se vedeau ultimele raze de soare. Eram singur. Mi-am scos harta printata si am pornit in cautarea hostelului pe care pusesem ochii. Strazile erau impanzite de cabluri, muzica, oameni mascati. Cu greu, am reusit sa ajung la destinatie.

Hostelul avea forma de castel. De ce il facusera hostel? Nu puteau sa il intituleze castel? As fi vrut sa stau intr-un castel, dar nu era castel. Era hostel. La intrare ma astepta un baiat. M-a invitat politicos inauntru sa imi arate oferta. Interiorul aducea a spital, nu a castel. “Asta e”, m-am gandit eu. Daca e ieftin, e ok. Am intrat intr-o camera impreuna cu el. “Ce zici de asta?”, ma intreaba. “E faina. De ce are 3 paturi? Sunt singur”, il intreb eu. “Asta o avem. 60 de euro”, imi raspunde el.

M-a blocat. De ce as da 60 de euro sa stau intr-o camera cu 3 paturi? Daca as sta, cu siguranta m-as trezi noaptea din 2 in 2 ore sa imi schimb patul. Sunt banii mei, trebuie sa-i dorm. Am refuzat. “Bineee”, a zis el. Hai sa iti arat alta. “Ceva mai ieftin te rog”, am continuat eu.

Ne-am oprit in fata altei usi. Se auzeau zgomote inauntru. “Asta e. O vrei?”, ma intreaba din nou. “Ce-ar fi sa deschidem usa, sa vad cum arata?”, am completat eu. Am deschis-o. Avea doar 2 paturi. Intr-unul din ele stateau 2 copii mici, cam urati, iar in celalalt, alt copil mic. “Poti sta aici. 30 de euro.”, imi zice baiatul. “Unde exact?”, il intreb eu. “Cum unde? Cu ala mic. Ai loc”.

Hai da-o dreacu. De ce as sta in aceeasi camera cu 3 copii mici? Si urati?Am plecat fara sa ii mai zic nimic. In oras era tot aceeasi forfota. Am consultat harta si am pornit spre urmatorul hostel.

Cand m-am mutat in Chartres, am fost primit la catedrala de catre un preot. Am aflat ulterior ca el avea grija de oras, el avea grija de catedrala, el conducea orasul. Mi-a dat o camera de dormit in aripa de est a catedralei. Eram singur acolo, dar nu parea sa ma deranjeze acest lucru.

M-a rugat sa inspectez tunele de sub oras, pentru a vedea daca merita sa le promovam turistilor. Am coborat printr-un pasaj ascuns din beciul catedralei, cu frontala pe cap, si mi-am inceput plimbarea. Erau intunecate si friguroase, dar aveau o frumusete aparte. Arcadele mari ofereau o imagine extraordinara la lumina slaba a frontalei. Desi erau acolo de cateva sute de ani, nimic nu era daramat, totul fiind intr-o stare perfecta. Se puteau citi chiar si scrierile vechi de pe pereti. Mai mult decat atat, totul era extrem de curat, niciun sobolan sau paianjen nefacandu-si casa in acea zona.

Dupa o ora de plimbat am iesit la suprafata. M-am intalnit cu preotul si i-am povestit ce am gasit sub oras. Parea incantat. M-a invitat la o festivitate special organizata pentru locuitorii orasului, in aripa de nord a catedralei. Fiind prea multa lume, am decis sa mai dau o tura prin oras.

In dreptul unui pod m-am intalnit cu un pescar. Am inceput sa vorbim despre ceea ce se poate face in Chartres, despre tunele de sub oras, despre viata in general. La un moment dat m-a intrebat ce vreau sa pun in newsletter-ul pe care il voi trimite luna aceasta locuitorilor Frantei. Ah, nu v-am spus, jobul meu in Chartres era sa ma ocup de promovarea orasului. Ce job fain!

Cand a intrat in incapere un miros greu l-a izbit in nas, in nari, in ochi. Nu stia daca sa planga, sa stranute, sau sa isi sufle nasul. Ferestrele inchise straluceau sub razele soarelui ce abia isi facuse loc printre stelele ingramadite una intr-alta. Telefoanele stateau linistite in furci. Unde altundeva ar fi putut sta?

A deschis geamul si a lasat lumina sa intre in camera pustie. O raza de soare a inviat incaperea. Marul de pe masa incepuse sa danseze, haina din cui sa vibreze. Pana si soarecele de pe birou incepuse sa roada la tastatura. Ce prost! Tastatura nu e branza. Nici branza nu e branza. Branza e sconcs. Ce bine ca soarecele nu rodea un sconcs!

Orele au inceput sa treaca, nevrand sub niciun chip sa stea. Ce hoate. De ce nu ar fi stat si ele o secunda? Sau o ora poate. El mai casca, mai lua o gura de apa, mai respira o raza de soare. Ce altceva era de facut? Nimeni nu il deranja, nimeni nu indraznea sa ii perturbe starea de liniste si de relaxare. Cand soarele a renuntat sa mai redea umbre, a mancat si el ceva. Trebuia. Asa traiesc oamenii. A vazut el un documentar pe Discovery asa ca s-a decis sa manance. Ce obicei ciudat! Nu ar trebui sa existe mancatul singur. Provoaca singuratate si gandire. Ca si locuitul de unul singur de altfel.

Cand umbrele si-au facut aparitia totul s-a oprit. Sau aproape totul. Telefoanele au incetat, marul s-a oprit din dansat, haina din vibrat. Soarecele era lesinat pe podea. Inghitise tasta R si se resetase. Doar el mai continua sa miste. El, adica nu soarecele. Logic. Era o fiinta umana. Vazand ca nimeni in jurul lui nu mai avea chef de munca, a plecat. A plecat de unul singur ca si cand a venit. Si-a dat seama ce vineri excelenta a petrecut singur in birou. Si-a dat seama!

Eram in scara blocului si tocmai deschisesem cutia postala sa vad ce mailuri noi am. O groaza de spam. O scrisoare primita m-a facut sa urc in graba scarile. Am intrat urgent pe internet si mi-am luat bilet de avion pentru aceeasi zi. Destul de scump.

In 20 de minute eram pe aeroport. Cam repede, nu stiu cum am reusit. In ultima secunda, in timp ce mergeam spre avion, mi-am dat seama ca nu mai vreau sa plec azi. Ziua urmatoare era mai favorabila. Am luat-o aiurea pe pista de decolare, sa intreb de unde imi pot amana zborul. Am primit un raspuns ciudat: “Mergi la usa ascunsa, iti zic ei”. Dupa care tipul a plecat. Cum gasesti o usa ascunsa? Ma macina intrebarea asta.

Am ajuns la un chiosc ce vindea fructe, chiar langa pista, si am intrebat de acea usa. O fetiscana tunsa scurt s-a oferit sa ma ajute. A impins peretele de langa chiosc, si am patrus impreuna intr-o sala mare prafuita. Nu avea niciun geam, dar avea o usa verde. Am deschis usa si am dat intr-o sufragerie. Nu era nimeni acolo. Doar o canapea, un televizor si 3 tablouri. Am mers mai departe. Am intrat intr-o hala mare cu multe lucruri rosii. Nici acolo nu era nimeni. Doar eu cu fata tunsa scurt. Urmatoarea camera era ultima. Avea un scaun, un telefon si un calculator. Mi-a spus ca de aici imi pot lua bilet pentru urmatoarea zi. Cum nu era nimeni acolo, am intrebat-o cine ma poate ajuta. Mi-a spus ca ea.

Am intrat in padure in viteza. Simteam ca sunt urmarit. Vantul spulbera frunzele din copaci, creandu-mi o teama mai mare. Era prima oara cand niste frunze ma faceau sa tremur. Cand am ajuns la rau am crezut ca acolo se termina totul. Suierele deveneau tot mai intense, gandurile imi zburau pe cealalta parte a apei. Frunzele zburau si ele. Imi doream sa fiu o frunza in acel moment. Sa zbor si eu. Sa scap de primejdie.

Stateam pe loc. Nu faceam nimic. Le asteptam. Ma decisesem sa infrunt pericolul. La un moment dat si-au aparitia. Erau trei fete mici de vreo 14 ani, cu parul negru, ochii negrii si un lup langa ele. Cum de suierau in halul asta la 14 ani nu stiu. Sau poate erau frunzele care suierau? Si-au luat avant si au inceput sa fuga spre mine. Sa imi faca ce? Am apucat-o pe una de par si am dat cu ea in cealalta, in timp ce lupul a sarit pe langa mine, nimerind in rau. Am dat cu ele de pamant si apoi le-am aruncat alaturi de lup. A treia a supravietuit si a luat-o la fuga. Ce sperieratura trasesem. Ale dreacu frunze!