Cand am ajuns acasa, in Sinaia, ceva ciudat s-a intamplat. Am fost invitat de un prieten de-al meu la teatru. Am acceptat, desi nu stiam de existenta unui astfel de loc in Sinaia. Eram chiar curios unde a fost construit, ce pub o fi fost desfiintat.

Am iesit din scara blocului. Prietenul meu ma astepta la cealalta scara. “Hai sa intram”, mi-a zis. Eram nedumerit. “Unde sa intru? In scara vecina? Ce sa fac acolo?” Inauntru era o sala mare, de spectacole. Nu era o scara de bloc, nu erau apartamente, nu erau vecini, nu erau amintirile mele din copilarie. Era o sala de teatru, ascunsa in acea scara de bloc.

Avea chiar si o casa de bilete la intrare. Un cunoscut de-al meu era vanzatorul, cu toate ca nu mi-l aminteam sa fi locuit vreodata acolo. Ne-a spus ca ii pare rau, dar nu mai avea bilete. Ne-am rugat putin de el si ne-a lasat totusi sa intram, printr-un geam lasat deschis. O cortina portocalie era pe scena, invaluita de o lumina calda. In sala oamenii discutau, mai tare sau mai incet. Nu cunoasteam pe nimeni. Nu era niciunul din ei vreun vecin de-al meu. Totul era asa de ciudat! Doar gropitele de risca mai existau in podea!

Am ajuns la lift. Eram impreuna cu 2 prieteni de-ai mei. Liftul era doar de o singura persoana, asa ca a trebuit sa urc singur. Asa erau lifturile in Paris. Am intrat in el, am inchis usile, si am apasat pe buton. Trebuia sa ajung la etajul 9. Nu stiam sigur de ce. Am inceput sa urc, si, deodata, am simtit ca am depasit cladirea. Liftul urca spre cer. La un moment dat, a facut dreapta. Si-a continuat drumul pe niste sine.

M-am uitat in jos si am vazut ca traversam un rau. Mi s-a facut frica. Aveam senzatia ca pot pica in orice clipa. Eram singur in lift, iar liftul singur pe sine. Traversam raul singur adica. Ce straniu!

Cand am ajuns pe partea cealalta, mi-am dat seama ca sunt in Belgia. Steagul Romaniei cu negru falfaia aiurea pe o cladire. Am intrat in receptia primului hotel si am intrebat unde trebuie sa ajung. Mi s-a spus ca trebuie sa merg vreo 3 km intr-o anumita directie. Departe! Nu avea rost sa pierd atata timp. Mi-am luat inima in dinti si m-am intors in Paris. Cu acelasi lift. Singur in el. Singur peste rau. Singur pe sine. Le-am spus prietenilor ca e prea departe destinatia si ca nu pot ajunge la ea. M-au inteles. Pentru asta sunt prietenii!

Aveam in mana o arbaleta. Era din lemn de nuc, cu inscriptii tribale. Sagetile aveau varful imbibat in otrava. Erau tot din nuc. Capatul era din otel. Fugeam de rupeam pamantul, pana am ajuns la cetate. M-am uitat in spate si am vazut-o cum se apropie. Nu ii vedeam fata din cauza coifului. Doar pletele galbene cum zburau in vant.

Am intrat in cetate. Era pustie. Daramata. Erau niste ruine de fapt. Am ajuns pana la ultimul etaj si am privit in jos. O vedeam cum gafaie, urcand scarile in fuga. La un moment dat, m-am despartit. Am fugit pe un coridor care cobora, in timp ce iluzia mea a urcat pe acoperis. Urmaritoarea a fugit dupa ea. M-a impuscat si in aceeasi secunda am disparut. Credeam ca mi-a pierdut urma. Am ajuns din nou la intrarea cetatii si am vazut-o cum ma priveste de sus. Am dus arbaleta la ochi si am tras. Fix in piept. A picat la picioarele mele fara viata. Cu pletele galbene pline de sange.

Am luat-o si am ascuns-o intr-o barcuta de fier. Avea forma de sicriu. Cand sa o imping in apa, am auzit niste voci. Am fugit. O fetita alaturi de bunicul ei au aparut din padure. M-am ascuns dupa o trestie. S-au urcat in barca si au plecat. Am auzit-o pe fetita spunand:”Bunicule, e un om sub noi?” Uitandu-se in acelasi timp pe o crapatura din fundul fals al barcii. “Nu fata mea, ti se pare. Hai sa mergem.” Am rasuflat usurat si am plecat. Nimic rau nu mi se mai putea intampla. Fata cu parul galben nu mai era. Am scapat!

Intram pe usa. Se aude un clopotel. Incet. Abia daca observa cineva. Barmanita se uita cu coada ochiului si isi continua treaba. Are pe cap o palarie frantuzeasca. Parul ii iese din ea in valuri. Valuri frumoase. E sic. Are ochii albastri si mari. Barbatii de la bar par cu totii fascinati de ea. Nu au mai putin de 40 de ani, dar se comporta ca niste adolescenti in preajma ei. Sase lampi ard in incapere, luminand o biblioteca plina de carti. Sunt prafuite dar totusi de vanzare.

Un pahar se sparge si opreste pentru o secunda agitatia din incapere. Era de sampanie. Acum nu mai e. Spre el se uita doi trandafiri de pe bar. Unul rosu, unul alb. Un firicel de sampanie curge pe stica rece ca gheata. Tablourile parca te privesc. Cu ochi la fel de reci ca sticla de sampanie. O oglinda vegheaza asupra camerei, de sus. Parca sunt doua camere de fapt. Dar una e pe dos.

Un cuplu danseaza in mijloc. Nimeni nu ii observa. El ii canta la ureche, in timp ce ea ii asculta bataile inimii. Rad amandoi. Ea parca un pic mai mult. O trage de mana si ies afara sa isi aprinda o tigara. Barmanita umple paharele cu vin rosu. Ochii ei albastri stralucesc in lumina lampilor. Ochii barbatilor sclipesc la vederea lor. Parca sunt doua lumi. Una din ele e pe dos.

Unii schiau, altii alunecau pe sanii. Cu toate ca nu prea era zapada. Si de multe ori partia se intersecta cu soseaua, pe care era doar asfalt. Negru negru. Am intrat intr-un fast-food si am comandat ceva. Nu mi-am dat seama ce era. Putea fi o gogoasa, desi nu arata a gogoasa. Putea fi o paine cu crusta de cozonac. Imi era foame, asa ca nu prea conta.

Am intrat la mosulet in casa si i-am spus ca vreau un pat. M-a condus intr-o camera cu 8 paturi. Mi l-am ales pe cel de langa usa. Era prea cald in spate. Mosuletul parea a fi spaniol. M-am intors apoi in statiune sa ma plimb. Au trecut prea rapid clipele. Cat sa citesc un sms. La intoarcere m-am intalnit cu prietenii mei. Eu stateam cel mai departe. Ceilalti gasisera cazare pe la jumatatea drumului. O haita de caini ne-a taiat calea. Am luat o bucata din gogoasa mea si am aruncat-o pe marginea drumului. S-au indreptat cu totii catre ea, si am trecut.

Restul drumului l-am parcurs singur. Cand am ajuns in casuta mosului, am dat de 4 baieti. Imi pareau cunoscuti, dar nu imi dadeam seama de unde ii stiu. Unul din ei nu intelegea procesul cu roamingul, asa ca am inceput sa ii explic. La un moment dat, a aparut mosuletul. Ne-a spus ca mai vine un grup de studenti, asa ca va trebui sa ne ingramadim. Unul din baieti a iesit pana afara si s-a intors. Ne-a spus ca sunt vreo 50 de masini parcate. M-am uitat la pat si mi-am zis: “Nu pot sa am si eu patul meu oare?”