Citind ieri articolul lui Ovidiu si cel al lui Visurat, mi-am adus aminte de 2 situatii pe aceeasi tema parfumata. Sa le iau in ordine cronologica deci.

In liceu

Eram la liceu, elev prin clasa a X-a. Tocmai venise iarna si o data cu ea si sesiunea de teze. Prima o aveam la romana. Era cea mai grea. De fiecare data trebuia sa ma gandesc “ce a vrut sa zica autorul”. Intrebarea asta ma bantuia in fiecare seara inaintea unei ore de romana. Oare ce vroia sa zica de fapt autorul? Cu siguranta nimic din ceea ce as fi crezut eu.

In ziua cu teza, profesoara a intrat in clasa, ne-a dat foile si a inchis geamurile ca sa nu intre frigul. De ce sa fie aer curat, cand te puteai sufoca lejer, pe nuantele de gri ale lui Bacovia? Cum scriam eu de zor, un sentiment fin m-a facut sa tresar. Imi venea sa ma cac. Am ignorat sentimentul si mi-am continuat opera. Dupa 5 minute, sentimentul s-a agravat. Nu puteam cere voie la baie, ca se stia prea bine ca toate copiutele acolo se aflau. Daca ieseam trebuia sa predau si lucrarea.

Ma stiam destul de voinic, asa ca eram sigur ca voi putea rezista pana la sfarsit. Dupa ceva vreme, vreo 2 minute, au inceput sa ma treaca transpiratiile, mana sa-mi tremure. “Bah, ai emotii?”, ma intreaba colegul. “Cum sa am? Ma cac pe ele de emotii?”, desi as fi putut. Cand m-a vazut profa asa rosu la fata, m-a intrebat: “Radu, ce-ai? Nu ai invatat?”. “Ba da, doamna, stiu tot, dar mi-e cald”. “Lasa ca iti trece”, mi-a zis ea.

Cum nu imi doream sa astept sa-mi treaca, in secunda urmatoare am fugit spre catedra, i-am lasat foaia si am plecat. In fuga spre baie deja ma imaginam in pozitia schiorului. Ajuns la locul faptei, mi-am intrat in rol si am reusit. Eram calm si linistit. Ma cacasem in ea de teza. La propriu.

In facultate

In timpul facultatii, prin anul 2, lucram part time la o revista. Eram DTP, foto editor, fotograf, tehnician, IT-ist, etc. Aveam jobul clasic al romanului adica. Bun la toate. Intr-o zi ma suna sefa sa merg sa fac niste poze la un nou salon de mobila. Mi-am luat camera personala, rucsacul cu merinde, trepiedul la fel de personal, si am plecat. Cand am ajuns la locul cu pricina, sefa deja ma astepta cu aparatul si trepiedul de servici, deoarece vroia sa le folosesc pe acelea. Nu stia ca Nikon-ul lor e mai slab decat Canon-ul meu. Nimic interesant pana acum.

Cand mi-am terminat treaba, am fost rugat sa iau cu mine aparatura si sa o aduc a 2-a zi la birou. Zis si facut. M-am suit in autobuz cu 2 trepiede, 2 genti foto si cu rucsacul in spate. Eram mandru. Ma simteam ditai fotograful. Cum aveam de mers din Lacul Tei pana in Regie, m-am sprijinit de o bara, sa par sexi tot drumul.

Cum stateam eu si ma benoclam la niste liceence, si ele la mine, gandindu-ma ce le-as mai trage in poze, am simtit iar sentimentul din liceu cum se trezeste in mine. Am strans bara in mana, sperand sa nu fie decat o iluzie. Nu a fost. Cacarea era iminenta. Din fotograful “de moda” ma transformasem in fotograful de balta. Eram transpirat tot, cu o privire de clovn constipat, si o pozitie deloc comoda, datorita celor doua trepiede, gentilor si rucsacului din spate. Observati repetitia. Ma si imaginam plin de cacat in mijlocul autobuzului, dar cu aparatele in mana, zambind prea larg.

Cand autobuzul a ajuns la gara, eram aproape cacat pe mine. Am coborat in viteza, am sarit in primul taxi, si l-am rugat sa ma duca in Regie, sub motivul ca mi-e rau. Taximetristul m-a intrebat daca vreau sa merg la spital, dar i-am explicat, scrasnind din dinti, ca ma descurc eu de la camin.

Cand am ajuns, am luat-o la fuga pe scari, zgariind peretii cu ustensilele mele. Speram sa nu fie vreun coleg de camera in baie, ca ar fi fost nasol. Nu era. Am intrat in toaleta ca Baiazid in Romania, am aruncat bagajele peste tot, si l-am lasat. Abia mai respiram, dar eram linistit. Invinsesem si de data asta. La propriu.

… as fi stiut ca alunele de padure se vand cu 7 euro kilogramul si corcodusele cu 4, eram bogat. Un bogat mai mic.

Copil fiind, toata ziua eram prin copaci, poieni si parcuri. Alergam, suflam cornete, mancam alune, ne strambam la corcodusele verzi (zarzare, dupa cum le numeam noi). Nu ne-ar fi fost greu sa iesim cu ele pe piata frantuzeasca si sa ne imbogatim.

Da stiu, nu ar fi avut acelasi pret, aberez si eu. Oricum, cred ca m-am prins de ce sunt asa de scumpe acum. Nu le mai poti gasi prea usor. Poienitele cu alune au fost transformate in cartiere de vile. Parcurile cu zarzare/corcoduse au ramas doar in pozele noastre facute cu aparatele din plastic. Noi am crescut, dar nu am uitat de ele.

Ce bine ca m-am nascut in ’84 si-am apucat sa fiu copil!

Nu va este dor de ei?

Clasa intai
Era un calvar pentru mine. Eu care inainte ma jucam cu puii, pisicile, ratustele, boboceii, eu care ma cataram pana in varful oricarui copac daca vreun fruct imi facea rumen cu ochiul, eu care ma invarteam in jurul cuptorului pana placintele bunicii isi faceau curaj sa iasa aburinde de emotie, trebuia la varsta de opt ani sa imi schimb radical obiceiurile. Adio praf, julituri, extenuare placuta a expeditiilor prin gradina si bine-ati-venit pagini interminabile de liniute, cerculete si mai apoi cifre si litere. Cu toate protestele, nemultumirile si regretele mele, pastrez de atunci una dintre cele mai dragi amintiri: eram la birou, in bratele tatalui si desi eu eram cea care avea stiloul, tata imi tinea manuta in mana lui si se asigura ca pagina se umple de liniute corecte si egale, care urmau sa fie verificate exigent de mama. Cum pentru mine treaba practic mergea de la sine, cand tata a vrut sa vada de ce nu-mi mai simte greutatea, eu eram deja in varful picioruselor si ma uitam peste birou, pe fereastra sa vad daca au iesit copiii la joaca.

Clasa a treia.
Tabla inmultirii mi-a creat cateva circumvolutiuni bune. A doua zi aveam lucrare la matematica si dupa o ora de studiu intens, cand a venit mama sa ma verifice, eu nu stiam decat tabla inmultirii cu 1 si tabla inmultirii cu 2, dar numai daca intrebarea incepea cu “1 x …”, respectiv “2 x …”. Mama este moldoveanca si a fost suficient sa se uite la mine “in acel fel” ca restul inmultirilor sa le invat intr-o ora si jumatate. Si daca se mai incrunta putin, cred ca faceam in gand si inmultiri cu numere din doua cifre.

Clasa a douasprezecea.
Dupa a doua proba de oral, eram hotarata ca nu mai are rost sa merg la restul probelor de BAC. Calma ca inaintea unui dezastru, le-am explicat parintilor ca atat timp cat dupa un an in care efectiv nu facusem absolut nimic altceva decat sa invat, nu am cum sa ma protejez in fata unui examinator ce vorbeste engleza cu cel mai sincer accent rusesc cand imi pune un 9.50 nedrept, nu vreau sa mai merg la BAC. Stiam cat invatasem, nu aveam nevoie de nicio nota. Au inteles imediat ca era una din hotararile mele categorice, deci era nevoie de o interventie de urgenta: tata mi-a adus un pahar de vin rosu de la bunicul, mama mi-a facut placinta cu branza si supa de pui. Si uite-asa, sub influenta alcoolului si sub aburii placintei, am hotarat ca daca tot bunicul a luptat in al doilea razboi mondial, daca tot bunica a crescut sase copii, daca tot mamaia si tataiu’ au construit singuri doua case, doar nu era sa nu ma prezint eu la un amarat de BAC.

Dintotdeauna am impartit egal, la trei, emotiile si bucuriile fiecarui examen. Cu siguranta nici unul dintre noi nu a crezut ca in mod gratuit va veni acest moment, dar azi, in timp ce prezentam proiectul de licenta in fata comisiei Departamentului de Inginerie Mecanica si Inginerie Industriala de la GMIT, m-am gandit cu dor si recunostinta la parintii mei.

Mai tineti minte cum se juca “rishca”? In Sinaia asa i se zicea. E posibil sa aiba un nume diferit in alte parti ale tarii. Era jocul acela cu “shtantze”, cercuri de metal sau bani nefolositi. Ni le aduceau parintii de la uzina, de obicei. Erau niste resturi de materiale. Nefolositoare lor. Pentru noi insa niste aducatoare de faima. Ce fericiti eram cand primeam o punga de stante. Sau “elefantzei” cum obisnuiam sa ii clasificam. Dupa marime, culoare, grosime. Il jucam in 3 variante: gropita, liniuta si incalecatea.

La gropita castigai daca bagai toate stantele in gropita. Normal. Era o gaura facuta fie in scara de bloc (daca aveai noroc sa ai asa ceva), fie in pamant. Le aruncai de la o distanta de vreo 2 – 3 metri, iar apoi cu diverse tehnici ale degetelor, trebuia sa le introduci in gaura. Trebuia antrenament ca sa dobandesti aceste tehnici. Zile intregi de frecat degetele de pupitru. Creat strategii, gandit tutoriale. Ales degetul de sustinere, cel de foc, cel de frecat menta. O intreaga arta. Si cand ajungeai “pe teren” incepeai sa injuri, sa te certi, sa te bati. Totul pentru niste motive destul de intemeiate normal. “Te fac o risca mah? Te tine?”, erau cuvintele de unde incepea totul. Nu mai conta nimic. Vroiai sa fii cel mai tare, cel mai smecher din bloc.

Liniuta avea niste reguli simple. Aruncai banutul spre o linie. Cel care era cel mai aproape castiga. Acest joc era folosit in momente cheie. Scopul principal era de a detensiona atmosfera. Ceva de genul “Bah hai sa jucam liniuta, ca ma c*c pe voi cu norocul vostru!”. De obicei aici se terminau toate disputele. Iti luai inapoi banii pierduti si plecai acasa. Multumit ca nu ai buzunarul gol. Nu erai cel mai tare dar nici cel mai prost de pe scara.

Incalecatea era altceva. O jucam atunci cand nu aveam chef de celelalte doua de mai sus. Ca regula de joc, stateam 2 – 4 copii intr-un cerc si dadeam drumul la stante de la o distanta de 1m. Cand incalecai ceva, luai tot ce era jos pana in acel moment. Simplu. Era considerat relaxant si lipsit de dispute. Era jucat si de fete. Le auzeai pe scara “Te-am incalecat fata!” Iti dadeai coate cu partenerii de risca, si incepeai sa faci diverse glume pe seama lor. De cele mai multe ori, proaste. Glumele.

Nu o sa incep acum sa zic despre copilarie, noua generatie, prostii de astea. Nu are rost. Poate cineva mai joaca acest joc, undeva pe langa o scara de bloc. O sa povestesc ceva intamplari in curand. Noroc!