Am dat zilele trecute peste un joc foarte fain, care m-a captivat ceva timp: Crush the Castle 2. Ideea e simpla: ai o catapulta, o sumedenie de arme (ex: curent, pietre, dinamita, gheata) si trebuie sa distrugi un castel aka sa ii omori pe toti locuitorii lui.

Desi l-am terminat, inca il mai joc pentru ca:

• experimentez diferite arme pe diferite tipuri de castele
• castig medalii bonus
• distrug castelele create de alti jucatori (e un must-do)
• imi pot crea propriul castel (desi nu am avut chef pana acum)
• scap de plictiseala

Incercati-l si voi, e tare (click pe poza).

P.S. Daca va faceti vreun castel, spuneti-mi si vi-l testez
P.P.S. Crush the Castle 1 e destul de simplu, nu se compara.

Incep prin a spune ca sunt un fan al serialului Merlin File din Poveste. Daca nu ati auzit de el, atunci trebuie sa stiti ca actiunea se petrece in timpul printului Arthur, un mascul in floarea varstei, fiul lui tacsu’ Uther, in vestitul Camelot. Probabil toti il stiti pe Merlin ca un vrajitor batran si puternic, dar in serial el este un baiat de vreo 20 de ani, care invata cum sa invarta cate o alba neagra sau cum sa scoata cate un dragon din palarie  in timpul liber.

Fiind pasionat de castele, de multe ori mi-am dorit sa vizitez “Camelot”, aflandu-ma in fata monitorului cu ochii pe Morgana si Guinevere. Nu m-as fi gandit ca as putea face asta mergand doar 40 de minute cu trenul. Cum serialul e unul britanic, m-as fi asteptat ca locul de filmare sa fie undeva in UK. Nu! E in Franta, in oraselul Pierrefonds, la 80 km de Paris (informatii practice la sfarsitul articolului).

Weekendul trecut, inarmat cu doi prieteni si cu al meu Canon, am pornit dis-de-dimineata – adica lejer, pe la 10 – sa exploram Castelul Pierrefonds. Daca vreti istoria lui, cititi pe wiki, ceea ce va urma nu e deloc istorie

Am ajuns in oras pe la 12.00, iar pe la 12.15 eram la poarta castelului, dupa o scurta vizita la oficiul de turism. Frantuzoaicele de la casa ne-au spus ca de la 13.00 se inchide castelul pentru o ora, doar trebuie sa manance si castelanii, asa ca nu putem intra pentru ca nu avem timp sa il vizitam. Un pic dezamagiti, am acceptat situatia si ne-am propus sa facem altceva in timpul ala: sa vizitam “the lower town” si dealurile dimprejur, pentru a admira castelul in toata maretia lui. Asa am facut.

The Lower Town

Pierrefonds e un oras mic. Mic rau. Are o biserica, o primarie, cateva magazine si restaurante, ceva case, un lac si o posta. Toate pe 2km patrati; plus lacul. Daca merita vizitat? Da, cum sa nu. Majoritatea cladirilor pastreaza arhitectura medievala, simbolurile istorice, amprenta vremii. Nu o sa gasiti fierari, cavaleri, piete in aer liber, dar o sa gasiti un oras prietenos, fara prea multi oameni, dar care se asterne tacut la poalele maretului castel.

 

Dealurile dimprejur ascund si ele case micute, dar ingrijite, cu gradini mari si pline de francezi. Ele iti ofera si o imagine frumoasa a locului unde un dragon a stat inchis mii de ani acum cateva alte mii de ani (observati expresia).

 

Aiurea prin castel

La 14.00 si cateva secunde ne aflam din nou la poarta castelului. Am luat bilete si am intrat, ascunzandu-ne in acelasi timp de ploaia care ne-a insotit de cand am ajuns in Pierrefonds. Din curtea interioara se pot vizita 4 lucruri: o expozitie, capela si doua parti ale castelului.

Camerele sunt spatioase, vechi si iti trezesc automat un zambet insotit de un clantanit de dinti. Dar nu asta conteaza. Nu o sa spun ca m-am simtit ca in film, ca nu se compara decorul de acolo cu pustietatea din castel. Am observat ca multe locuri in care trebuiau sa se afle anumite obiecte erau acum goale si triste. Nici camerele pe care le-am putut vizita nu au fost prea multe la numar. Probabil e extra-sezon.

 

Cripta in schimb umple putin goliciunea castelului. Statuile “moarte” ale regilor si reginelor Frantei, alaturi de imaginile fantomelor lor pe pereti, ofera un mister aparte locului. Am petrecut ceva timp acolo jos.

 

Zidurile si curtea

Curtea interioara este cea care mi-a adus cel mai bine aminte de scenele din film. Il vedeam pe Merlin si Arthur cum coborau scarile de la intrarea principala, in timp ce Morgana ii privea de la una din ferestre, pe care am si identificat-o. Zidurile cetatii sunt uleiul din salata, fara ele castelul neavand niciun rost de a fi vizitat (wow). Chiar daca ceea ce am vazut este o reconstructie a vechiului castel Pierrefonds, schitele si pozele afisate in expozitie dovedesc faptul ca “noul” seamana destul de bine cu “vechiul”.

Curtea exterioara si padurea din jurul castelului nu fac decat sa imi aminteasca de razboaie, evadari din castel, lupte nocturne sau magii pe furis. Numai lucruri frumoase adica

 

Pentru un pasionat de castele, in special medievale, si pentru fanii serialului, castelul Pierrefonds este un trebuie-vazut – varianta romaneasca a lui “must-see”. Pentru ceilalti, e un alt obiectiv turistic din excursia in Franta, in caz ca s-au saturat de croasante, eifel sau de strada cu site.

Vizita placuta! Poate ne vedem pe acolo cand o fi soare, sa vad castelul si din alte unghiuri

Bonus: panorama lac

Informatii practice

• Site-ul oficiului de turism
• Ca sa ajungeti la castel trebuie sa luati trenul pana la Compiegne, dupa care sa va urcati in autobuzul spre Pierrefonds (orarul autobuzului aici; nu circula duminica). Puteti ajunge si cu masina, dar nu ma bag.
• Noi am plecat din Paris Nord la 10.37 (trenul direct face 40 de minute, cel care opreste in toate statiile face 1h45) si am prins autobuzul de 11.30. Ne-am intors cu autobuzul de 16.45 si am prins trenul de 17.23. Pac pac!
• Trenul ne-a costat 27 de euro, dus intors (gasiti si cu 20 dus intors), iar autobuzul 3.50 euro dus-intors.
• Daca vi se face foame opriti-va la restaurantul de langa lac, cel care seamana cu un cort de sticla. O friptura cu salata si cartofi, de la 7 euro. Lejer!
• Intre 13.00 si 15.00 majoritatea celor 3 magazine sunt inchise.
• Nu uitati ca intre 12.00 si 14.00 nu puteti vizita castelul, deci trebuie sa va gasiti alte ocupatii. Hint: The lower town si dealurile, sau lacul daca este cald afara.
• Nu o sa gasiti suveniruri cu Merlin, in afara de seriile pe dvd-uri. In franceza.
• Lista tuturor castelelor din serialul Merlin
• Pentru mai multe informatii, intrebati-ma

Povestea orasului Sinaia poate fi spusa cel mai bine intr-o noapte racoroasa de vara, sub cerul impietrit de stele pretioase, unde vapaile focului, fosnetul codrului si susurul paraului insotesc glasul molcom al povestitorului care istoriseste pentru prima data povestea acestui oras. Asa ca, draga cititorule, te invit sa intri cu ochii inchisi si sufletul deschis intr-o alta lume, diferita de cea ilustrata de necunoscatori, o lume pe care te invit sa ti-o construiesti si tu la final, de crezi de cuviinta.

Orasul acesta este unul sfant dragii mei. Si-a primit numele dupa Manastirea Sinaia, care la randul ei a fost denumita astfel dupa Sfintele Munte Sinai, de insusi Mihail Cantacuzino. Intrati cu sfiosenie in curtea manastirii, ascultati-i rugile, ascultati-i linistea si ganditi-va ca acest loc, acum cateva sute de ani, era incojurat doar de codrul cel verde si fiarele lui, unde haiducii se ascundeau de nedreptate si fara de lege.

Nu departe de acest loc sfant, mergand pe o alee pietruita ce poarta insemnele regale ale trecutului, se inalta falnic precum un stejar, castelul Peles. Nu va uitati la el ca la orice alt muzeu, fiti mandri ca il puteti admira, cinstiti-l cum se cuvine, caci acest castel este unul dintre cele mai rasunatoare monumente din intreaga Europa. Ascultati cantecul gradinilor, adulmecati mirosul vechi al interiorului, cititi-i versurile nescrise, descoperiti-i pasajele secrete, spuneti tuturor ca un vechi sat de munte a adapostit o creatie ce ne aduce faima noua, romanilor, oriunde ne va purta pasul in lumea aceasta larga.

Daca tot ati ajuns aici, haideti sa purcedem pe o alee aparte, o alee construita in mijlocul padurii, ce uneste castelul Peles de Poiana Stanii Regale. Urcati cu atentie, dar nu prea repede. Urcati usor si admirati privelistea, dar respectati muntele in acelasi timp. Odata ajunsi in Poiana, veti fi intampinati de un covor intins, verde – violet vara, galben – marioniu iarna, galben – verzui primavara, alb – argintiu iarna. Intindeti-va pe iarba, inchideti ochii, dati drumul gandurilor si priviti-l pe regele Carol sau pe Ferdinand imbracati in haine de gala, pe regina Maria sau Elisabeta purtand cele mai fine matasuri, cum petrec alaturi de invitatii lor distinsi, aici unde nimeni nu ii poate deranja; poate doar soimii ce scruteaza zarile.

Iubiti muntele feciorii mei. Muntele inseamna creatie, dar tot el poate insemna si sfarsitul. Tratati-l cu respect si va va raspunde cu aceeasi moneda. Beti un ceai cald la cota 1400, 1500 sau la 2000, strabateti cu grija drumul vechi al cotei, ascultati povestile salvamontistilor de la Varful cu Dor, mergeti in cautarea lacurilor secrete si tintarului hotilor, innoptati la Piatra Arsa si coborati inapoi spre oras pe valea cu acelasi nume. In tot acest timp, va rog sa tineti minte ca va aflati intr-o Rezervatie Naturala, un loc amenajat special pentru voi, care va roaga sa il tratati ca pe un frate, ci nu ca pe un dusman.

Coborati pe valea Pelesului si veti primi un suvenir pe care sa il luati cu voi acasa. Este aromat, racoros, va zambeste cand aveti nevoie, poate si susura, mai fosneste din cand in cand, dar e cuminte. Nu va spun care e, va las pe voi sa il descoperiti, pentru ca e diferit pentru fiecare persoana. Poate fi un con de brad sau poate fi o castana verde. Poate fi o ramura de alun sau poate fi un clovn al regelui. Poate fi o piatra rece sau poate fi o amintire. Nu fiti timizi, luati-l acasa.

Intrati in parcul Dimitrie Ghica – fiul domnitorului Grigore Dimitrie Ghica, nu oricine – dar nu pe intrarea principala, ci dinspre valea Pelesului, dupa cum ne duce itinerariul. Va las zece minute in fata micutului cimitir sa pastrati un moment de reculegere pentru eroii cazuti in lupta in timpul revolutiei.

Cititi povestea tunurilor, ganditi-va cum v-au modelat viata, si haideti spre Cazinoul din Sinaia, o cladire care adaposteste multe secrete. Unii spun ca se aseamana cu faimosul cazinou din Monte Carlo, dar va spun eu ca sunt numai povesti; este unic in lume. Pe vremuri aici se organizau activitati sociale pentru familia regala si invitatii acesteia, dar in timp cazinoul a devenit un loc folosit in scopuri umanitare; in prezent cladirea gazduieste conferinte, evenimente de clasa, intalniri, toate sub acelasi voal al timpului trecator. Ah, dragii mei, poate nu v-am spus, dar Cazinoul i-a avut ca invitati de onoare pe Alexandru Davila, Titu Maiorescu, George Enescu, despre care o sa va spun in curand mai multe; aici puteti gasi o colectie impresionanta de tablouri ale lui Nicolae Grigorescu. Ce placere!

Nu va sfiiti sa petreceti cateva ore in parcul in care doar ce ati intrat. Aleile pline de coniferi si castani, busturile oamenilor epocii, fantana arteziana, toate va vor prinde in mrejele lor si va vor sechestra in mijlocul naturii urbane. Muzeul Rezervatiei Naturale Bucegi va intampina cu bratele deschise pentru a descoperi ceea ce nu ati gasit in scurta plimbare pe munte. Este ultima piesa din puzzle-ul Bucegilor; sau aproape ultima, unele secrete nu se vor afla niciodata.

Haideti spre gara. Nu plecam, stati linistiti, ci doar va sfatuiesc sa admirati cu atentie arhitectura acestui loc si sa observati insemnele regale. Observati placuta comemorativa de pe unul din peretii cladirii, apartinand lui Ion Gheorghe Duca, fost ministru si prim-ministru al Romaniei, simbol trist, dar reprezentativ in acelasi timp. Daca aveti timp si vreti sa patrundeti si mai adanc in istorie, asteptati Orient Express-ul si mergeti mai departe sa vizitati frumusetile altor orase din Romania.

Va spuneam de George Enescu. Am avut onoarea, noi sinaienii, sa il avem printre noi multa vreme. Venea deseori pe aici, la inceput la chemarea reginei Elisabeta, apoi poate pentru ca ii placea si se simtea bine in mijlocul naturii. In casa pe care si-a construit-o aici, chiar la marginea padurii, a compus multe din operele lui, atat de celebre astazi. Vila “Luminis”, cum era denumita acum multi ani, se numeste astazi Casa Memoriala “George Enescu” si gazduieste multe dintre obiectele artistului, printre care si pianul acestuia. Frunza, apa, vant, sunet, arcus … intelegi voi.

Inainte de a incheia aceasta calatorie, sa va spun cate ceva despre centrul orasului. Luati-va partenera / ul de mana si cutreierati-l in lung si in lat. Opriti-va un minut in fata primariei elegante, admirati hotelurile marete, ce combina modernul cu clasicul, vizitati scolile si colegiul unde cei mici invata cum sa devina mari, ascultati oamenii istorisind povestile locului, luati cu voi acasa ce este mai frumos din oras si incercati sa descoperiti fiecare bucatica din Sinaia, pentru ca sunt multe de aflat.

O rugaciune, o manastire, un sat de munte, un adapost pentru haiduci, un loc de cinste pentru regi, un oras cu traditie, o poveste spusa la gura focului; a fost odata un sat de munte numit Podul Neagului; acum ii zice Sinaia.

P.S. Acest articol l-am inscris in concursul “Povestea orasului tau”, asa ca m-am gandit sa vi-l arat si voua

Stateau lejer baietii. Hamace, perne, lumina naturala.

P.S. Siluetele din fotografii sunt fantome, nu oameni. Serios!

V-ati gandit vreodata ca ati putea locui intr-un castel? Si ieftin chiar? Eu imi doresc lucrul acesta de vreo cativa ani, dar nu il vad prea realizabil in viitorul apropiat. Uite totusi ca am ajuns sa vad cum niste oameni simpli locuiesc intr-o astfel de cladire (daca o pot numi cladire), deci dorinta mea nu este chiar un vis irealizabil.

Ei locuiesc intr-un castel din La Mure, Franta. Isi atarna rufele pe geam ca orice om, fac mancare ca orice gospodina, spala hainele ca orice student. S-ar putea sa faca si sex chiar. Sunt niste oameni normali. Eu i-as numi speciali. Macar pentru mine. Doar pentru ca locuiesc intr-un castel.

Voi ati locui intr-un castel?

Am fost si pe aici acum vreo 2 weekenduri. Cum pozele mele apar ca melcii dupa ploaie, dar un pic mai lent, iata o mica panorama de prin zona:

O sa va povestesc cum a fost, dar nu acum ca nu prea am chef

Dupa cum v-am promis, am incercat in weekend sa fac o panorama de 360 de grade, pe care sa o transform intr-o planeta. Acesta a fost singurul loc cat de cat ok, fiind destul de dificil sa gasesc un loc deschis care sa permita unui obiectiv de 28mm sa cuprinda tot, fie si pe verticala.

Eram cam singurul locuitor al planetei dupa cum se vede

Vine si povestea, dar las intai pozele sa vorbeasca:

Cum era sa nu ajung la Versailles daca tot am ajuns in Paris? Mi se batea obrazul apoi in Romania. De parca mi-ar fi pasat! Daca nu detinea titulatura de castel, sau “chateau” cum ii zic romanticii, nu cred ca m-as fi dus pana acolo. Nu e chiar aproape de unde stau, si nu as fi vrut sa simt puterea somnului in urechi, ziua in amiaza mare.

Am ajuns la destinatie intr-o duminica frumoasa, in care lebedele se unduiau pe lac, o barza falfaia lejer din aripi in albastrul cerului, si o matza se p*sa langa un pom verde. La intrare am avut un deja-vu din ala idiot din LOTR – The trilogy: armata din Mordor era toata acolo, si inca un pic. Un milion de oameni luau cu asalt castelul si rulota cu inghetata de langa. (Nota: LOTR este filmul meu preferat, a nu se intelege ca fac misto de el).

Instinctul de fata mare ne-a (ca eram mai multi) rugat sa vizitam castelul mai intai. Moca fiind. Avea vreo 3 intrari, dar la fiecare atarnau vreo cateva sute de “pasionati” de arta si design (vorba revistei artistick.ro). Nu avea rost sa ramanem la coada, sa le stam in cale in timp ce vor admira arta cu flashul dat la maxim. Am inaintat spre gradini deci. Alea vestite da. Am intrat pe carnetul de student de acum un an, rupt saracul de atata carte, si am patrus unde nimeni nu a patruns vreodata gratis.

Sunt foarte interesante trebuie sa recunosc. Mie nu mi-au placut dar ele sunt. Asa zice pe brosura aia de ti-o da la intrare, si-am mai auzit si pe altii de pe acolo zicand asta. Au vreo 4 fantani arteziene, in care nu am vazut totusi nicio tipa goala facand baie, ca aici. Pai e posibil asa ceva? Au pus oamenii aia degeaba fantanile acolo? Pe langa aceste “oaze de apa”, mai au niste carari si foarte, dar foarte multi boscheti. Au si denumiri gen: “boschetul Diana”, “boschetul Ion”, “boschetul Tufa”. Arta adica. Din cate un boschet mai sare din cand in cand cate-un sunet suav de 1000 watt. Asa e cand iesi la plimbare.

Au si lac, si rate, si lebede, si restaurant, si biciclete si WC-uri. De toate adica. Nu vi le mai descriu ca va stric placerea apoi de a le descoperi singuri. Merita sa mergeti. In jurul unui castel oricine poate sa creeze o poveste. Poate v-am spus doar aberatii, poate nu. Nu ramane decat sa va convingeti voi insiva de asta. Urmeaza si pozele peste vreo saptamana asa. Unde-i graba?

Ieri am fost la Castelul de la Fountainbleau. Cand am ajuns acolo ploua destul de miseleste. Cum trebuia sa astept pe cineva, m-am proptit in fata portii castelului. Am inceput sa ma plimb de la un gard la altul sa treaca plictiseala, executand in acelasi timp o plimbare romantica de 5 metri, inainte si inapoi.

Ploaia trepada de zor in capul meu. Stateam pe genul aiurea admirand castelul, gandindu-ma ca le prefer totusi pe cele medievale decat pe acestea renascentiste. La un moment dat, m-am intors spre strada sa vad daca apar cei pe care ii asteptam. Atunci mi-am dat seama ca de 5 minute eram vedeta.Si ce vedeta!

Un autocar descarcase vreo tona de chinezi mici, ce faceau de zor poze la castel, cu eu in centrul lui. De vreo cateva minute bune dupa cum mi-am dat seama. Eram flatat. Puteam ajunge pe vreun perete asiatic langa niste samurai cu ochii mici si lunguieti. M-a bufnit rasul si m-am dat deoparte. Ce altceva puteam sa fac?