Am fost de 2 ori aplaudat in weekend, in 2 situatii total diferite. Deci, situatiile

Catedrala din Chartres are cea mai mare cripta din Franta. Este situata sub cladire, ca orice cripta care se respecta. Pentru a intra trebuie sa astepti ghidul la anumite ore si sa iesi tot odata cu el. Am intrat inauntru impreuna cu alti 40 de oameni, toti insetati de cunoastere si criptifenie (cuvant din dictionarul meu), dupa care ghidul a inchis poarta la suprafata. Ajunsi in beci, asta a inceput cu franceza lui dubioasa sa explice cum stau treburile in cripta, lucru facut de orice ghid constiincios.

Nu ca nu as fi inteles nimic, dar eu stiam cum stau lucrurile in cripta, deci mi-am continuat explorarea de unul singur. Faceam cate o poza, mai ma uitam prin locuri ascunse omului, mai ma gandeam; lucruri din astea specifice unui om din cripta. La un moment dat am observat ca sunt cam singur prin zona si ca becurile incep sa se stinga. M-am indreptat subit spre iesire si am dat nas in nas cu ghidul. Se intorcea dupa mine, dupa cat am inteles de la cei de afara. Cum am iesit am fost primit cu aplauze si bucurie ca nu m-am pierdut in intunecatele pivnite ale manastirii. Dupa ce iesisera toti, unul din ei informase ghidul ca “a ramas un baiat jos, facand poze”. Oricum le-am multumit pentru aplauze. Le meritam doar. Cum ar fi fost sa ma pierd intr-un muzeu? Trist, zic eu.

A 2-a situatie a fost un pic mai simpla. Dupa cum am zis in postul anterior, dimineata eram trezit la ora 10 de catre bulangiul hostelului, ora la care nu mai era deja nimeni in cladire. Ei, a 2-a zi, m-am trezit de buna voie cu vreo 5 minute inainte de ora 10. Bulangiul a venit la fix si mi-a zis sa termin in 10 minute ca trebuie sa inchida cladirea. Eu, om voinic si sprinten, am terminat in 5. Cand am iesit, a inceput sa aplaude. Si el si femeia de serviciu. Chior de somn, dar aplaudat, ce dreacu. Noroc!

Acum vreo 2 luni eram trezit la 10 dimineata, duminica, de catre femeile de serviciu dintr-un hostel. Aveau ele o cantitate impresionanta de exces de zel pe ele, parca ar fi fost o turma de dromaderi, dar cu 2 cocoase de persoana. Cum nu prea suport eu sa fiu trezit dimineata, era normal sa mi se intample din nou.

In Chartres am stat intr-un hostel de tineri. Pretul era mai mult decat ok, conditiile la fel, locatia perfecta. Am ajuns sambata pe dupa-amiaza, stiind ca check-in-ul se face dupa 3. Restul zilei l-am plimbat (pe el, pe rest) prin oras, facand poze, testand obiective, admirand peisajul urban medieval.

Dimineata urmatoare era planuita: trezit matinal la 12, mancat, iesit in oras. O dimineata perfecta pentru un turist de treaba ca mine. Pe la 8 au inceput sunetele dubioase prin camera. Colegii incepusera sa se trezeasca si sa bantuie pe langa patul meu. I-am ignorat si am trecut la visele mele cu barci  si colegi de grupa. Totul mergea de minune. Eram asa de fericit ca mai bag cateva ore de somn, incat m-am culcat la loc. Planul mergea ca pe roate.

Pe la 9.50 a inceput dubiosenia hostelului sa se arate. Un nebun batea disperat in usa. I-am strigat un “Oui”, ca asa e legea nescrisa a romanticilor,  el a intrat, iar eu am adormit pana sa ajunga el langa mine. A inceput sa macane ceva in franceza, iar eu, uitandu-ma cu un ochi la el, i-am zis ca e ok, plec abia maine si ca mai dorm. El era pus pe macanit asa ca nu s-a oprit. I-am explicat ca ar fi bine sa imi spuna ce are de spus in engleza, ca sa ii pot da un raspuns cat de cat omenesc. Acesta a fost dialogul meu cu el, din ce imi mai aduc aminte, pentru ca ma abtineam foarte mult sa nu adorm:

“Trebuie sa parasiti camera in 10 minute”, zice el intr-o engleza tipic frantuzeasca.
“De ce?”, scurt asa.
“Trebuie sa facem curat”.
“Nu ma deranjeaza praful, faceti pe langa mine”, ii zic eu.
“Nu se poate, trebuie sa eliberati camera”, se agita romanticul.
“Bine, merg in hol, stau pe net un pic si ma intorc sa dorm”
“Nu se poate, trebuie sa parasiti hostelul. E regula casei: Nimeni nu ramane in hostel intre ora 10 si ora 3 pm.”
“Bah da-te-n $#&*(Q-tii”, am suspinat in gand.

Cat de idiot sa fii sa pui o astfel de regula intr-un hostel? Daca as fi avut chef sa ma scol cu noaptea-n cap, as fi ales alt hostel in fiecare seara. N-am inteles care a fost logica in spatele acestei reguli dar nici nu m-am straduit sa intreb. Am facut un dus rapid si am plecat. Am inceput sa umblu singur pe strazi, pe un soare izbitor. Eram eu, orasul si vreo 3 pasari la fel chioare de somn. Ceilalti din hostel probabil erau ascunsi prin cine stie ce colturi de umbra.

Uite asa descopar cultura si obiceiurile lumii. Chior de somn, cu noaptea-n cap. Salut!

Mi-am incheiat weekendul prelungit (1 iunie fiind zi libera in Franta) in Maintenon, dupa vizita de 2 zile in Chartes. O sa scriu zilele astea despre experienta de unul singur in aceste orase, dar pana atunci va las cu o poza semi-panoramica facuta din mijlocul raului, din barca. Salut!

Am ajuns in Chartres azi dimineata pe la ora 12. Este un orasel de vreo 40 de mii de locuitori, cu o arhitectura foarte interesanta din ce am vazut pana acum, datand de prin era medievala.

Am venit in numar mare aici, mai precis eu si rucsacul meu. Astept sa imi iau camera la hostel, asa ca am zis sa scriu rapid pe blog si sa pun niste poze de pe aici.

Urmeaza 2 zile de plimbari prin orasel si, posibil, vecini lui cu umbra medievala. Am plecat. Salut!