Cand ma intorc din centru acasa imi place sa ma plimb. In seara aceea eram preocupata intens de proiectul meu de licenta si la cat sunt eu de zapacita, daca ma si plimb cu gandul la vreo problema, mai mult ca sigur ma trezesc in celalalt capat al orasului. Asa ca am hotarat sa iau autobuzul: numarul 9, pleaca la fiecare 15 minute din ambele capete ale liniei.

M-am dus in statie si tocmai cand cantaream mai intens in gand problema cu linia mea de productie, apar foarte galagiosi, un irlandez si un indian. Nu i-am bagat in seama prea mult, dar discutau de ora la care trebuia sa vina urmatorul autobuz. Si brusc incep sa casc. O data. De doua ori. De trei ori. Nu ma mai opream. Cascam in continuu. M-am si speriat, gandindu-ma ca poate am o alergie mai ciudata. Am inceput sa ma plimb prin parcul de langa statie. M-am oprit din cascat.

Dupa cinci minute de invartit printre pomi si flori, m-am intors in statie. Indianul era tot acolo, dar cu un alt irlandez. Vorbeau despre fotbal. Se pare ca Manchester e “o echipa de femei” si ca fotbalul e ca o relatie: te implici trup si suflet. Fix cand imi reprosam ca tipicul meu barbatesc de suporter de fotbal, cu burta, chelie si o cutie de bere in mana, excludea “nedrept” orice urma de romantism, incep iar sa casc. Eu nu cascasem niciodata de cinci ori la rand. Ceva era clar necurat. Si cum ma uitam nedumerita prin jur sa descopar ce anume din statia aia ma facea sa casc asa, it hits me!

Nu stiu exact cum functioneaza reflexul cascatului cand vezi o alta persoana cascand, dar eu dintotdeauna am fost un pic mai sensibla. Nu trebuie sa vad o persoana cascand; mi-e deajuns sa vad ca ii vine sa caste, ca incep si eu. Si cel mai usor imi dau seama de asta, daca persoana careia ii vine sa caste, vorbeste. Incepe asa usor-usor sa dilate cuvintele, pana nu se mai intelege nimic. Eu am auzit multe versiuni de engleza (engleza-romaneasca, engleza-greceasca, engleza-turca, engleza- ungureasca, etc), dar nu auzisem niciodata engleza-hindusa. Cu putina intuitie si noroc intelegi despre ce e vorba, dar indianul acela pronunta fiecare cuvant de parca nu mai dormise de trei zile si urma sa traga un cascat de pomina, pentru toate cele 72 ore. Pentru mine era un calvar! Cum zicea ceva, intelegeam-nu intelegeam, cascam o data. Mai zicea ceva, iar mai cascam.

I-as mai fi ascultat cu drag perspectiva romantica despre sportul balonului, dar m-am retras zambind printre zambilele din parc, gandindu-ma ce simt al umorului ciudat trebuie sa aiba D-zeu de ne-a tunat cu reflexul asta.

E tristete mare pe strada. Asa in general. Chiar daca afara ploua, chiar daca nu. Unii spun ca ploaia e trista. Altii spun ca e romantica. Cand e romantica? Atunci cand iti picura pe buze? Atunci cand iti uda ochelarii sau te face sa clipesti mai des? E trista atunci atunci cand nu poti vedea la 2m in fata? Atunci cand poti confunda picaturile cu niste boabe de mazare? Nici macar atunci. Ploaia nu e trista. Nici ziua. Nici toamna cea maronie, sau pomii fara frunze. Natura nu e trista, oamenii sunt tristi.

Asa erau si azi. Am iesit din casa in timp ce ploua, sa imi rezolv treburile la banca. Nu mai iesisem de mult pe ploaie. Eram entuziasmat. Pe trotuar, pe strada, prin parcuri, erau numai furnici. Mergeau in toate directiile, grabite. Ca niste furnici-cai. Vedeau doar in fata, gandeau doar in fata. Fiecare cu treaba ei-lui. Toate aveau geci de aceeasi culoare: negru sau maro. Asa sunt furnicile. De cand am invatat eu despre ele la biologie. Rar vezi cate una mai rosie sau mai galbena, mai zglobie. Suntem ca intr-un musuroi. Inchisi, separati, singuri. Poate acest lucru aduce tristetea pana la urma. Cat poti suporta sa vezi numai maro si negru in fata ochilor? Nu destul de mult probabil. Atunci ajungi sa fi trist. Nu natura, ci tu!

Semnat,
O furnica rosie!