M-a strans in brate si mi-a spus grabit: “Don’t you dare give up!” Era ultima mea noapte in Galway, dar el nu putea ramane la petrecerea mea de “Pe mai tarziu”. Nici n-am avut timp sa realizez ca o sa mai treaca ceva timp pana cand o sa dansam din nou, ca m-au si napadit intrebarile “Has he gone mad? Cum a putut sa-i treaca prin cap ca o sa renunt cand am ajuns sa-mi prepar si micul-dejun in pasi de dans, cand adorm si ma trezesc cu muzica traditionala si nu trec nici 5 minute fara sa ma gandesc la o figura sau la un detaliu pe care l-am prins pe ring? Eu nici cand sunt indragostita nu sunt atat de aeriana!”

***

Cand am venit in Bucuresti am avut o primire calduroasa, dar in weekendul ce a urmat, am ramas singura. Puteam sa continui seria de revederi, dar am preferat sa o iau incet, in ritmul meu, asa ca am ales sa vad cum se danseaza in Bucuresti. Stiam site-urile scolilor de dans de dinainte si am aflat imediat unde urmau sa se intalneasca dansatorii in seara aceea. Cu ceva emotii (redescopeream Bucurestiul atat de haotic si drag), am ajuns in sfarsit intr-o vila foarte rafinat amenajata.  Eu nu dansez niciodata prima oara cand ajung intr-un oras, asa ca mi-am ales o masa retrasa. Era o masa de patru si stateam sigura. Dupa 20 minute s-au ocupat toate mesele si nici ca puteam sa fiu mai bucuroasa cand un cuplu de vreo 30-35 ani si o doamna in varsta m-au intrebat daca pot sta la masa mea. Aveam sa aflu mai tarziu ca cei doi sunt profesori de dans, iar doamna era mama lui. Ma uitam pe ring si déjà incepusem sa ma consolez ca “Asta e! Aici se danseaza alt stil! Trebuia sa raman eu mai mult in Galway sa-l invat mai bine pe celalalt, dar asta e, am sa incep sa dansez si asa!”, cand cuplul de la masa mea s-a ridicat si au inceput sa danseze. “Phew!” Nu numai ca dansau stilul meu, dar dansau foarte bine. Mai exact, “rupeau”.

Cand s-au intors la masa, am aflat ca au invatat mergand la workshopuri in Europa in fiecare weekend timp de 2 ani si exersau acasa pana la 6 h in fiecare zi. Rememoram zambind cativa pasi pe care ii facusera si pe care nu-i mai vazusem pana atunci, cand doamna in varsta, care se pare ca era pentru prima oara cand isi vedea fiul dansand si indraznesc sa cred ca era si prima oara cand vedea dansul acesta, ii spune cu o incredere specifica bucurestencelor, dar mai ales mamelor: “Mai Mihai, mama, da’ ce-ai tu de esti asa infipt? Fii mama, mai relaxat!” M-a bufnit rasul instant, dar din respect m-am ridicat si m-am dus spre bar. Mihai, ca orice fiu care asculta o observatie de-a mamei, n-a mai zis nimic, dar a zambit si el.

Intr-o alta seara, la alta petrecere, am ras pana mi-au dat lacrimile. Petrecerea era intr-o casa veche din Bucuresti, la ultimul etaj; peretii, ca ai majoritatii caselor vechi, erau foarte variati si surprinzatori in inaltime si orientare. Am dansat un pic, indeajuns cat sa consider ca e timpul sa-mi trag sufletul. M-am asezat pe o canapea care era sub un perete al tavanului nu foarte inalt, oblic; daca ma ridicam in picioare (eu am 1,57 m), il atingeam. Si cum sorbeam eu dintr-un fresh de portocale, trece prin fata mea o fata (pesemne venea de la bar pentru ca avea o sticla de apa in mana); un domn, care dansa prin zona si care probabil o cunostea s-a gandit el asa in ghidusenia lui sa-i puna o piedica; a fost destul de finut cat doar sa se prefaca si si-a retras imediat piciorul; ce n-a prevazut dumnealui, au fost doua lucruri: reflexele (deosebit de) bune ale fetei care a sarit imediat in sus si cum ziceam mai devreme, tavanul oblic si nu foarte inalt.

Deznodamandul a fost mai ceva ca-n filme. Fata a cazut (efectiv) lata pe spate, exact in fata mea si ca si cum asta n-ar fi fost de-ajuns, pe ea au inceput sa cada bucatele de var din tavanul in care, in avantul ei de inaltare, a lasat o urma concava. S-a oprit absolut toata lumea din dans si veneau spre ea asteptandu-se probabil sa o vada plina de durere. In schimb, ea a inceput intr-un mod nefiresc sa se grabeasca: ”Sunt ok! Deci n-am nimic! Deci sunt bine!” si se tot grabea sa se ridice; apoi si-a adunat repede chestiile de pe jos si tot in viteza s-a indreptat spre locul ei. Si eu tot repejor-repejor m-am mutat pe terasa ca sa rad in voie ca ma dureau obrajii de la atat chicotit pe infundate (macar atat lucru stiu si eu ca nu e frumos sa razi de oameni cand se dau cu capul de pereti!), mai ales ca in locul unde stateam mai veneau din cand in cand curiosii sa vada urma in tavan.

Un el si o ea dansau. El danseaza foarte bine; ea, acum invata. Din cand in cand fac si pasi mai dificili dar ea inca are probleme cu echilibrul. El are rabdare sa ii explice in cele mai mici detalii cum sa paseasca, cum sa-si deplaseze greutatea, cum sa se sincronizeze cu ritmul, dar ea… ea e obosita si greseste. El ii mai explica o data, mai apasat, dar incearca sa fie clar. Ea se straduieste, dar el gaseste o greseala fundamentala in pasul de baza. E rosu de nervi si ii deseaneaza cu mana dreapta in aer, un dreptunghi. Si uite-asa, in fata ochilor mei, o doamna in toata puterea cuvantului, incepe supusa si suparata sa faca pas (de baza) cu pas (de baza) turul ringului de dans. Am zambit. Stiu cum e sa te macine o forma perfecta, un pas desavarsit, dar nu stiu de ce am sentimentul ca ceea ce am vazut, numai in Romania se putea intampla.

***

Asa ca ii voi scrie, ca desi atmosfera e clar diferita, eu ma distrez grozav, mai ceva ca la un show de stand-up si ca nici prin gand nu-mi trece sa ma las. I’ve been infected with too many heavily infected bodies from Galway. Si-am sa-i mai scriu si ca ma gandesc mereu la ei si ca ma chinuie intr-un fel dubios de placut toate melodiile care-mi amintesc de dansatorii din Galway.

Eticheta spune ca “Multumesc!” este cel mai elegant mod de a comunica faptul ca mi-a facut placere sa dansez, dar ca as dori sa iau o pauza.

Daca spun “Multumesc!” dupa patru dansuri consecutive cu acelasi partener inseamna ca “A fost foarte placut si abia astept sa dansam din nou”. Daca spun “Multumesc!” dupa trei cantece inseamna ca “Mi-a facut placere sa dansam” si atat. Daca rostesc “Multumesc!” dupa doar doua dansuri, ce vreau sa spun e ca “Poate ar trebui sa incerci pasi mai simpli sau sa exersezi mai mult”. Daca spun “Multumesc!” dupa un singur dans, lucru care nu ar trebui sa se intample niciodata daca am putina empatie si nu uit ca si eu am inceput odata tot cu pasii de baza, inseamna ca “Imi pare rau, dar pur si simplu nu iese! Te rog frumos sa nu ma mai inviti la dans!”. Acestea sunt cateva din normele de politete de pe ringul acestui dans.

Era prima mea petrecere si habar nu aveam de nici o conventie. Fara sa banuiesc ce gafa faceam, am zis “Multumesc!” si dupa primul si dupa al doilea dans, sigura fiind pe “cei sapte ani de-acasa”. Dupa al treilea cantec, Barry, care danseaza de mai bine de opt ani, mi-a explicat glumind ca aproape uitase ultima oara cand i s-a multumit dupa primul dans. E un dansator fin, echilibrat, interesant si intotdeauna mi-a facut placere sa dansez cu el, dar intr-un mod incapatanat si inexplicabil nu ma puteam abtine sa multumesc. Era ok, se terminase al treilea dans, deci un nou “Multumesc!” era binevenit, dar ca sa nu mai creez confuzii in viitor, mi-a propus ca in loc de “Multumesc!”, sa ii spun “Fuck off!” ca sa-mi exprim gratitudinea si “Thank you!” doar cand vreau sa ne oprim.

A fost secretul nostru. Daca pana mai acum cateva luni ne amuzam de nedumerirea celorlalti vazand cat de dezinvolt spun eu “Fuck off!” si cat de incantat imi zambeste el complice, acum ar fi cazul sa gasesc o expresie echivalenta in romana. “Mot a mot” nu-mi sta in fire sa traduc…

E o cladire absolut de-a-ndoaselea. De afara arata ca o prisma triunghiulara. Din interior, n-as putea sa zic pentru ca nu exista nici un corp geometric care sa-i semene. Imi si imaginez artistul care s-a ocupat de interior cum a ramas inlemnit la intrare, nestiind de care pereti sa se dea cu capul mai repede, atat de multi sunt.

La parter e barul. Pe unul din pereti e o poza de acum cativa ani buni cand The Bal era o cladire normala, cu patru pereti si un acoperis triunghiular.

La etajul intai e un al doilea bar, dar noi urcam grabiti spre urmatorul nivel.

La etajul doi ne intalnim in fiecare luni, de la 21.30 ca sa dansam ce am invatat cu o saptamana in urma, sa bem ceai negru si sa mancam trufe. Camera e mica, neasteptat de inalta si cu o podea perfecta pentru noi.

E locul meu preferat. Intai, pentru ca aici sunt prietenii mei; unii de varsta parintilor mei, unii din colturi ale lumii de care nici nu stiam ca exista, unii roscati, unii timizi, unii mereu veseli si vorbareti si Elena, cea mai draga dintre toti, Erasmus la NUIG, cu care am exersat spaniola pana am ajuns sa o vorbesc si in vise. Apoi, pentru ca aici am invatat sa dansez atat de aproape de un barbat, incat aproape il pot auzi gandind fara sa ma inrosesc, aici am invatat sa ascult muzica si tot aici am descoperit cat de multe pot exprima de la glezna in jos. Si in final, pentru ca cel mai mare din peretii camerei este o fereastra. De jos pana sus, o mare fereastra pe care se preling lenese picaturile de ploaie si in care imi descopar reflexia sandalelor mele argintii de dans cum deseneaza emotii si povesti.

Daca ma voi intoarce vreodata in Galway, as vrea sa fie luni.