Acum cateva zile am primit un e-mail de la GMIT in care mi se cerea feedback-ul referitor la experienta mea ca student Erasmus. Ce am scris in reply plus alte cateva lucruri de avut in vedere, le-am adunat in urmatoarele randuri:

Inainte de a pleca

• informati-va (pana la refuz); trebuie sa stiti cum functioneaza bursa, cine sunt persoanele raspunzatoare (oficial) de voi, care sunt drepturile si indatoririle voastre;
• luati legatura cu studentii plecati inaintea voastra in tara respectiva; puteti obtine numerele lor de telefon fie de la biroul Erasmus, fie de la coordonatorul de mobilitate;
• evitati pe cat posibil intermediarii in comunicarea cu universitatea gazda; nu va lasati indusi in eroare de parul gri al coordonatorului de mobilitate, de siguranta cu care prodecanul pe relatii internationale va raspunde la nelamuriri; la final, cei cu adevarat responsabili de voi sunteti voi insiva si e bine sa intelegeti si sa va asumati asta de la bun inceput;
• fiti calmi si increzatori in voi insiva; pregatirea plecarii inseamna o cantitate considerabila de emotii, intrebari, incertitudini, dar cu o strategie bine pusa la punct, le puteti face fata.

Cand ati ajuns acolo

• faceti cunostinta cu cei responsabili de voi si faceti-va simtita prezenta; pana una alta ei vor fi cei care va vor sari in ajutor in caz ca aveti nevoie;
• fie ca stati un semestru sau un an, nu pierdeti timpul si bucurati-va de experienta in fiecare clipa; fiecare e manat de un motiv sau altul, dar indiferent care ar fi acesta incercati sa savurati cat mai bine “cealalta” cultura (altfel ce rost mai are sa calatoresti mii de km?); am plecat impreuna cu un alt roman, dar pot sa spun ca am prieteni irlandezi  mai apropiati decat el; cat despre ceilalti studenti Erasmus, am fost in primul semestru la doua petreceri cu ei, dar fie pentru ca s-au dovedit un pic cam prea cheflii pentru gusturile mele, fie pentru ca din experiente anterioare am ajuns la concluzia ca prietenasii de duzina se gasesc oricum pe toate drumurile si nu fac nici mai mult nici mai putin de doi bani, nu am mai avut rabdarea sa ii cunosc mai indeaproape (unii dintre ei poate sunt oameni minunati, dar prin aburii de alcool si fumul de tigara, mi-a fost cam greu sa-i dibuiesc); multi studenti Erasmus m-ar putea contrazice (si pe buna dreptate) pentru ca ceilalti Erasmusi au reprezentat o parte semificativa in experienta lor, dar indraznesc sa spun ca oricat de tari au fost petrecerile sau nemaipomenite peripetiile, multe din aceste prietenii sunt superficiale si se pierd usor in timp;
• calatoriti cat mai mult; fie ca e arhitectura unei cladiri, fie ca e un banc auzit in timp ce asteptati la semafor, fie conversatia cu o vanzatoare de legume in piata, toate va pot da indicii despre constiinta, principiile si credinta unui popor; fiti deschisi si absorbiti cu “lacomie”;
• daca aveti un hobby practicabil si in tara in care plecati, continuati-l si acolo; e una din cele mai rapide si eficiente modalitati de a va face prieteni; daca nu aveti un astfel de hobby, nici ca exista un moment mai bun sa va redescoperiti facand ceva ce va va aminti de-acum incolo de tara in care ati fost Erasmus;
• doar pentru fete: sigur ca fetele istete stiu asta, dar cu toata plecarea, sosirea, adaptarea, etc. sa nu uitati ca baietii, indiferent de cat de superioara cultural este tara din care vin, tot baieti raman

Cand va intoarceti

• fiti pregatiti pentru o forma (sau alta), intensitate si durata a “The Alergaturii”;
• acordati-va timp pentru reacomodare; fie ca lucrurile s-au schimbat foarte mult de cat ati plecat, fie ca (tocmai!!!) nu s-au schimbat deloc, acordati-va ceva timp sa va adaptati in noul habitat; ca in orice alte locuri si acasa sunt si lucruri neplacute si lucruri incantatoare de care veti (re)invata sa va bucurati;
• fiti pregatiti sa raspundeti si bunicii si pisicii si unchiului si finei si vanzatoarei de paine si cui se mai gaseste sa va intrebe “Cum a fost in…?”; dupa primele doua zile ma astept sa va prindeti daca interlocutorul va intreaba din politete sau chiar vrea sa stie mai multe; ca sa-i multumiti si pe unii si pe altii, pregatiti un short story si un tea story (varianta mai detaliata, bine de spusa la un ceai); ar mai fi o solutie, sa scrieti cateva din impresii pe un blog si sa le dati linkul ;
• oricat de dor v-ar fi de cei pe care i-ati lasat in urma, incercati sa nu plonjati in borcanelul cu melancolie si mai degraba sa va bucurati de faptul ca a fost, de ce a fost si de cine ati devenit intre timp

Disclaimer
Toate sfaturile sunt profund subiective. Sper totusi sa va prinda bine.

In filmele lui Hitchcock apare des ideea pedepsei dure sau a acuzarii pe nedrept. Am citit undeva ca de multe ori tatal lui il trimitea la sectia de politie cu un biletel prin care ii ruga pe politisti sa il tina inchis o vreme pentru ca nu fusese cuminte. Multe din personajele marelui producator ajung in situatii pe cat de bizare si complicate, pe atat de veridice  in care se intreba neputincioase: “Cu ce am gresit?”.

Mi-am amintit de astea cand am revenit in tara. Ca studentii Erasmusi au ceva de patimit cu actele pe care le predau la intoarcere, biroului Erasmus al universitatii de care apartin, stiam. Cat de crancena e treaba, n-as fi putut sa mi-o imaginez nici in cele mai negre scenarii ale mele, chiar daca eu, in definitiv, sunt o persoana pesimista.

Am ajuns in tara intr-o joi. Planul meu naiv si nebunesc era ca vineri sa rezolv toata treaba si cel tarziu sambata sa plec acasa. Needless to say, ca mi-era un dor groaznic de parinti. Ca sa ma asigur ca imi realizez obiectivul, am trimis un e-mail biroului Erasmus cu doua saptamani inainte sa vin, ca sa mai verific o data lista de acte pe care trebuia sa le aduc, si cu sase zile inainte i-am trimis e-mail unui profesor de la care aveam nevoie de o semnatura ca sa ma asigur ca il gasesc. Mai mentionez ca in contractul pe care l-am incheiat cu universitatea, exista o clauza care ma obliga sa predau toate aceste acte in maxim trei zile de la intoarcerea in tara.

Pe scurt, iata ce s-a intamplat:

Vineri: nu am plecat acasa pentru ca un domn de la departamentul financiar al universitatii s-a gandit el asa sa-mi ceara un act in plus pentru decontul biletelor de avion, act nementionat pe nicaieri anterior; cum nu am reusit sa fac rost de respectiva hartie in orele de program (3h/zi) ale stimabilului, am ratat plecarea acasa vineri.

Aveam la dispozitie un weekend intreg; puteam sa plec acasa si sa revin luni, dar lasand la o parte faptul ca drumul dus intors ar fi insemnat un total de 9h, faptul ca nu rezolvasem ce-mi propusesem nu-mi dadea pace. Asa ca am ramas.

Luni: am rezolvat cu domnul de la financiar. Surpriza, mai apare un document care avea nevoie de semnatura coordonatorului de mobilitate. Am reusit sa il prind, in fata facultatii in care preda, in timp ce se urca in masina sa plece acasa. Mi-a zis sa revin a doua zi si sa ii aduc lucrarea de licenta printata si pe un CD, si dupa ce o citeste imi semneaza documentul. N-aveam nimic de ascuns, dar cum coordonatorul meu de mobilitate e mai special (ne trimisese in anul III la o alta facultate, zicandu-ne convins  ca nu exista anul IV; cand i-am aratat, cu doua saptamani inainte sa plec,  pe net programa din anul patru de la facultatea mea, a zis derutat: “A, pai poate au bagat de anul asta!”) am sunat la Erasmus sa vad de unde cerinta asta; evident, era incropita ad-hoc.

Marti: am luat semnatura de la coordonator. Am dus tenculetul meu de documente la biroul Erasmus si cand credeam ca am scapat, imi indica doamnele de acolo un loc in care trebuia sa adun opt semnaturi de la diversi. In decurs de trei ore, am facut in total 23 de drumuri de la birourile din rectorat, la decanat si inapoi. La sfarsit aratam ca dupa un jogging de sase ore si deja simteam inceputurile a ceea ce avea sa fie o strasnica febra musculara.Undeva intre drumul 16 si drumul 17 ma intrebam gafaind: “Cu ce Dumnezeu Sfantu’ am gresit? Pacatele cui le ispasesc eu in pelegrinajul asta imbecil?”

Cand am predat si ultimul document, mai ca imi dadeau lacrimile de emotie; simteam nevoia sa imortalizez momentul intr-o poza, sa inchin o cupa de sampanie, sa tin o cuvantare! A fost a a doua oara in viata mea cand am avut sentimentul ca realizasem imposibilul…

P.S. Daca vreti sa vedeti cateva episoade din Alfred Hitchcock Presents sau Alfred Hitchcock’s Hour, le gasiti aici. Eu am o mare slabiciune pentru Hitchcock, dar daca ar fi sa aleg un episod, cel mai genial mi se pare “Breakdown”.

Eticheta spune ca “Multumesc!” este cel mai elegant mod de a comunica faptul ca mi-a facut placere sa dansez, dar ca as dori sa iau o pauza.

Daca spun “Multumesc!” dupa patru dansuri consecutive cu acelasi partener inseamna ca “A fost foarte placut si abia astept sa dansam din nou”. Daca spun “Multumesc!” dupa trei cantece inseamna ca “Mi-a facut placere sa dansam” si atat. Daca rostesc “Multumesc!” dupa doar doua dansuri, ce vreau sa spun e ca “Poate ar trebui sa incerci pasi mai simpli sau sa exersezi mai mult”. Daca spun “Multumesc!” dupa un singur dans, lucru care nu ar trebui sa se intample niciodata daca am putina empatie si nu uit ca si eu am inceput odata tot cu pasii de baza, inseamna ca “Imi pare rau, dar pur si simplu nu iese! Te rog frumos sa nu ma mai inviti la dans!”. Acestea sunt cateva din normele de politete de pe ringul acestui dans.

Era prima mea petrecere si habar nu aveam de nici o conventie. Fara sa banuiesc ce gafa faceam, am zis “Multumesc!” si dupa primul si dupa al doilea dans, sigura fiind pe “cei sapte ani de-acasa”. Dupa al treilea cantec, Barry, care danseaza de mai bine de opt ani, mi-a explicat glumind ca aproape uitase ultima oara cand i s-a multumit dupa primul dans. E un dansator fin, echilibrat, interesant si intotdeauna mi-a facut placere sa dansez cu el, dar intr-un mod incapatanat si inexplicabil nu ma puteam abtine sa multumesc. Era ok, se terminase al treilea dans, deci un nou “Multumesc!” era binevenit, dar ca sa nu mai creez confuzii in viitor, mi-a propus ca in loc de “Multumesc!”, sa ii spun “Fuck off!” ca sa-mi exprim gratitudinea si “Thank you!” doar cand vreau sa ne oprim.

A fost secretul nostru. Daca pana mai acum cateva luni ne amuzam de nedumerirea celorlalti vazand cat de dezinvolt spun eu “Fuck off!” si cat de incantat imi zambeste el complice, acum ar fi cazul sa gasesc o expresie echivalenta in romana. “Mot a mot” nu-mi sta in fire sa traduc…

Dupa mult timp in care am simtit din plin vremea buna si spiritul vacantei aici in Porto, revin cu impresii portugheze. Am simtit nevoia sa scriu intamplari din weekendul trecut, dintr-o excursie organizata pentru studentii Erasmus din Porto. Poate multi au auzit deja de Erasmus Network, dar pentru cei care nu a auzit, acestia sunt un grup de studenti care beneficiaza de sprijinul universitatii din care fac parte pentru a face mai usoara si mai frumoasa viata studentilor Erasmus.

Din fericire pentru mine, Porto este unul dintre multele orase din Europa in care ESN activeaza. Prin urmare, una din activitatile organizate de ei a fost o excursie in sudul Portugaliei, la un pret foarte bun pentru un student. Nu am avut cum sa rezist tentatiei. Prin urmare, m-am aflat si eu intr-unul din cele 2 autocare cu studenti care au parcurs Lisabona si s-a indreptat spre Albufeira, colindand coasta de vest a Iberiei.

Prima noapte am petrecut-o intr-un hostel pentru studenti, situat printre cladiri cu o arhitectura modernista, tendinta usor de remarcat pe aceste taramuri: unele inalte, cu corabii pe acoperis, altele in forma de evantai si alte forme geometrice greu de descris.

Seara incepe in Lisabona in aceeasi maniera cu cea din Porto: cutreierand strazile, vizitand barurile, discutand cu lumea in aer liber. La cat de mici sunt pub-urile in Portugalia, oamenii petrec cel mai mult timp afara, fiind o adevarata provocare sa parcurgi o strada dupa miezul noptii.

Trecand la alta pasiune de a mea, plajele, acestea sunt caracterizate aici cel mai mult prin simplitate si faptul ca majoritatea nu au fost invadate inca de turisti, sau mai precis de hotelieri si nebunia aferenta lor. Un peisaj salbatic si neatins de civilizatie este ideal pentru relaxare si meditatie, pentru volei cu prietenii si incercari esuate de a imi infrange frica de apa. Un weekend pe plaja, cunoscand lume noua din Brazilia, India, Tailanda, Mexic, impartasind experiente de viata si schimband poze traznite, dansand pe cele mai nebune ritmuri, alergand pe plaja si dormind cum se poate mai neconfortabil in autocar; cam asta a insemnat un weekend fain si implicit un set de amintiri unice.

Recitind textul tind sa cred ca exista riscul sa nu fiu tocmai coerenta. Este doar rezultatul faptului ca vorbesc partial in romana, foarte mult in engleza, iau cursuri de portugheza si folosesc spaniola pentru a ma descurca intr-o tara latina. Prin urmare, imi cer scuzele de rigoare

In prima saptamana am observat ca nu prea sunt cupluri prin campus, ca fetele vorbesc tare si mult, iar baietii sunt rusinosi si atletici. Dupa cateva luni, as mai putea adauga niste concluzii:

Uniunea studenteasca
E vie si e peste tot:
In cantina, acum cateva saptamani au avut loc alegerile pentru conducerea ei. La presedentie nu a candidat nimeni, intrucat presedintele actual a anuntat ca vrea sa isi prelungeasca mandatul si nu s-a incumetat nimeni sa se ia la intrecere cu el. In schimb, pozitia de Welfare Officer a aglomerat holurile cu tot felul de afise, care mai de care mai comice. In principiu, pentru ca fericitul ales primeste 500€ pe luna si se considera ca e angajat part-time, pentru ca Welfare Officer-ul este cel mai popular si pentru ca el este responsabil de organizarea RAG week-ului (long story short, este o saptamana recunoscuta de toata lumea, inclusiv de profesorii care ne-au dat liber ca sa nu fie nevoiti sa predea in aburi spirtosi, in care se bea crancen) si a tuturor petrecerilor de pe parcursul anului. A castigat un tip scund, cu un discurs care a trezit multe ovatii si rasete si care a avut cativa prieteni imbracati in personaje din desene animate care sa insufleteasca publicul.

In fata intrarii principale a universitatii, intr-o luni se ridicau in aer, sub aplauzele emotionate a celor care le-au fost colegi sau prieteni, sute de baloane albe in memoria studentilor care s-au sinucis.

Pe parcursul anului se desfasoara intr-un mod organizat si inteligent campanii pentru sanatatea sexuala, proteste impotriva taxelor universitare, campanii pentru sofatul responsabil si campania “Don’t walk home alone” sustinuta de Cara Cabs, o companie care te duce acasa chiar daca nu ai bani la tine si daca le lasi ID-ul de student (le poti plati in maxim doua saptamani).

Profesorii
La inceputul anului se prezinta simplu, cu numele mic. Nici gand de prea precisul “Prof. Dr. Ing. A-toate-cunoscatorul”. Tin la glume, ne intreaba cu interes cum ne merge si daca le cerem ajutorul, nu ezita nici o clipa.

Acelasi profesor poate preda intr-un semestru un curs de logistica si in alt semestru un curs de mecanica fluidelor. Apreciaza studentii sarguinciosi, dar nu incurajeaza competitia de nici un fel. Stiu ca daca lucrurile nu se acumuleaza intr-un ritm natural fiecarui student, ingurgitarea fortata a informatiei, chiar in cele mai nobile scopuri, that is sa te clasezi in top 3, creeaza presiuni, care ca orice forma de energie necontrolata sanatos, poate conduce la rezultate triste si iremediabile, gen sinucideri.

Mi-e imposibil sa admir pe cineva cu care ma pot imagina iesind la o bere vineri seara, dar m-am atasat de ei ca de niste unchi/matusi. Poate dintr-o inertie ciudata, mi-e dor de profesorii prea-seriosi si stricti, dar care si-au dedicat o viata intreaga unui singur domeniu de cercetare de la IMST.

Studentii
Strict din punctul asta de vedere, tinerii irlandezi sunt cumpatati. Poate studentii de la Arte sunt framantati de autodepasire si afirmare, dar studentii de la inginerie sunt moderati ca niste batranei intelepti: daca treci la toate materiile este perfect. Nu e interesat nimeni de performantele nimanui, cine are media cea mai mare sa fie sanatos, nu se agita nimeni sa faca un proiect extraordinar, nu manifesta nimeni nici un interes deosebit fata de vreun curs. Intr-un astfel de mediu, n-ai nici o satisfactie sa fii primul. Pe scurt, keep it cool.

Sistemul
Oricat m-as stradui sa-l compar cu cel romanesc, nu cred ca am sa pot spune vreodata ceva mai mult decat ca e pur si simplu diferit.

Are grija sa dezvolte in egala masura cu aptitudinile profesioanle, soft skill-urile. Pentru fiecare curs avem de facut un proiect, singuri sau in echipa, pe care il prezentam la sfarsitul semestrului. In principiu, practica proiectelor e buna, dar daca se intampla sa ai vreun hobby extracurricular sau daca nu ai destula putere sa respecti termenele limita pe care tu insuti ti le stabilesti, risti sa fii nevoit sa practici vechea tehnica a ingrasatului porcului in ajun. E incredibil cata energie iti poate manca automotivarea si nu pot sa nu regret efectul ascutit si practic al fricii ca daca nu ii arati profesorului in fiecare satamana ce ai lucrat, “te pica” (asa am proiectat noi un reductor de turatie la Poli, in anul II).

O mare bila neagra i-o acord pentru un aspect pe care l-a proiectat si asupra profesorilor si implicit a studentilor: nu creeaza, nu alimenteaza si nici nu incurajeaza competitia constructiva. Nu sunt concursuri, nu sunt competitii si pe podiumuri nu se urca castigatorii, ci cei care vor poate sa vada multimea mai bine. Asa cum inteleg eu lucrurile, la varsta asta aprecierea, recunoasterea valorii individuale este foarte importanta. Sa termini facultatea si sa nu fii nici cel mai tare la analiza, nici la rezistenta materialelor, nici la desen tehnic, nici la web design, nici macar la Doom 3, mi se pare foarte derutant pentru cineva de 23 de ani. Cum sa fii increzator in ceea ce esti, daca asta nu inseamna nimic altceva decat unul din alti o mie exact la fel?

Una peste alta, e mai mult decat binevenit sa experimentezi ceva diferit si o universitate irlandeza iti ofera conditii sa te dezvolti frumos.

Pe scurt, aceasta este catagrafia logistica de la Galway Mayo Institute of Technology:

Cantina
E formata din bucatarie si o sala mare de mese rotunde din lemn in jurul carora sunt bancute circulare, tot din lemn. In mod normal, la o astfel de masuta incap 6 persoane; am incaput odata 14 colegi de grupa. Beam toti ceai.

Bucataria e o camera dreptunghiulara cu sens unic: iti iei tava, ustentilele gen furculita, cutit, lingura, intri pe usa si te pui pe judecat. Ai de ales intre sandwich-uri calde sau reci, opt feluri de salate in fiecare zi, dulciuri, mancare gatita, cafea, ceai, lapte, fructe, cereale, iaurturi, sucuri, supe. Ce-mi place cel mai mult si mai mult e ca gasesti si paine neagra si zahar brun si tot felul de alte mofturi care ne plac noua, fetelor. Dupa ce asezi strategic pe tava ce-ti pofteste inima, iesi pe alta usa decat cea pe care ai intrat si te duci la una dintre cele patru case, ca sa platesti. Intr-o zi, cand asteptam la coada sa platesc am observat pe peretele din spatele unei doamne de la casa, o rugaciune:

“May those who love us, love us;
and those who don’t love us,
may God turn their hearts;
and if He doesn’t turn their hearts,
may he turn their ankles
so we’ll know them by their limping.”

Irish humour.

Biblioteca
La primul nivel este receptia, o zona cu canapele rosii (in fata ferestrei pe care vad terenul de golf, terenul verde crud de hurling si case mici cu ferestre mari) unde pot frunzari presa nationala  si cartierul umanist: mii de volume de istorie, filosofie, sociologie, arta, literatura.

Acum o luna, cand am intrat sa returnez niste carti am avut surpriza sa vad ca in biblioteca se desfasura un concert: ConTempo Quartet, format din 3 violonisti si un violoncelist, toti romani, interpreta duios din Haydn.

La nivelul doi se afla restul de mii de carti (pana la cele 100 000 volume cat numara biblioteca in total) care sunt rasfoite de viitorii avocati, ingineri, arhitecti, informaticieni, antreprenori si bucatari. Si tot aici, la etaj, sunt si  cateva camere special amenajate (cu mese, scaune, ecrane, proiectoare) ca sa punem la cale in voie proiecte si prezentari; le putem rezerva cu ora, lasand la receptie legitimatia de student.

Pe pereti, in caz ca intre pauzele de citit se intreaba cineva cam cat ar avea de calatorit ca sa ajunga prin diverse zone ale Spatiului, sunt ecrane digitale care indica distanta in ani lumina de la Pamant la Saturn, Marte, Uranus si alte corpuri din Calea Lactee.

Mocheta e rosie, iar scarile, usile, rafturile pentru carti, sunt toate din lemn, in aceeasi nuanta de fag tirol natur deschis.

IT Room
O sala imensa, la demisol, plina de calculatoare pe care ne logam cu ID-ul si o parola pe care le-am primit la inceputul anului, cand ne-am facut cardul de student. Oricine ma cunoaste un pic, nu se va mira sa afle ca baietii de la help desk ma stiu pe nume inca din prima luna: daca tot se vedea treaba ca urma sa avem o relatie intensa si stabila, macar sa facem cunostinta

Salile de cursuri
Nu au nimic deosebit, dar sunt corect si invariabil dotate cu mese, scaune, proiectoare, ecrane de proiectie, iar usile au niste ferestre mici pe care, in caz ca obisnuiesti sa intarzii un pic, te poti uita inainte ca sa te asiguri ca intri unde trebuie.

A devenit un cliseu ca romanii care calatoresc in afara sa observe asta, dar nu pot sa ma abtin: peste tot domneste o curatenie exemplara.

Cred ca ca orice student Erasmus trece prin aceleasi faze in urmatoarele conditii:
C1: E intr-o tara in care nu poti manca o masa respectabila cu mai putin de 7 euro.
C2: Are la dispozitie o bucatarie gospodareasca dotata cu frigider, aragaz, cuptor cu microunde, mixer, toaster, gratar, oale, tigai, vesela.
C3: E macar un pic gurmand.

Faza 1: Ceva ceva tot trebuie sa iasa!
In cazul meu, cel mai bun exemplu din perioada asta a fost prima supa. Nu era doar prima supa facuta aici, ci si prima supa facuta de mine vreodata. Am pus eu acolo puiul, legumele, le-am amestecat, le-am asteptat si dupa cam o ora, macam supa. Ceva ceva tot iesise! Surpriza a fost a doua zi, cand m-am dus curajoasa cu polonicul spre frigider pentru o a doua portie si am dat peste o budincuta (cum nu am gasit taitei aici, am pus niste paste care absorbisera toata apa peste noapte).

Faza 2: Sa fim sinceri!
E un moment de luciditate destul de cruda: nimic nu e ca acasa, legumele au alt gust, nici nu se gasesc toate ingredientele (malai nu, marar nu, branza irlandeza e de-a dreptul tragic-comica) si pur si simplu consolarile de genul “las’ ca-mi iese mai bine data viitoare” sau “las’ ca merge si asa” nu mai functioneaza. Personal, imi amintesc perioada asta ca fiind perioada pastelor.

Faza 3: Doar nu e “rocket science”!
Nu e. Dar ceva tot trebuie sa stapanesti. Eu am invatat aproape tot ce stiu de pe site-ul asta. Nu as avea un fel reprezentativ, dar ma bucur ca stiu sa fac trei tipuri de clatite (englezesti, frantuzesti si americane) si imi place tare mult puiul meu Kiev. Cred ca pana la urma tine si de dispozitie si de cateva smecherii culinare: de la Alexander, un tip din Letonia care a fost bucatar 20 de ani, stabilit in Galway de 2 ani am invatat ca orice ai praji sau fierbe e bine sa o faci intr-o oala si sa eviti tigaile ( niste mecanica fluidelor de baza pentru curentii de aer cald ), de la mama am invatat care e cel mai bun moment sa adaugi mirodeniile in functie de cat de intensa vrei sa fie aroma, s.a.m.d.

Si tot din viata bucatarului – student Erasmus fac parte pozele facute cu mandrie fiecarui fel care a iesit gustos, si linistea sincera a parintilor ca “phew, nu moare copilu’ de foame!”.
Abia astept sa le gatesc prietenilor mei!

Deeeci … student Erasmus … am intalnit multi la viata mea, mai ales ca in cei 5 ani de facultate am tot avut studenti Eramus in grupa. Dar nu am inteles prea bine care este ritmul lor de viata pana nu am ajuns si eu in ipostaza lor, si am tot zis ca pot controla situatia si nu ma las purtata de vant. Ei bine, nu a fost vantul, a fost briza oceanului Atlantic.

Sunt cam de o luna jumatate in Porto, un oras curat, frumos, strabatut de un rau (Douro) renumit pentru vinurile care se produc din strugurii de pe vaile lui, si care se varsa intr-un mod de-a dreptul idilic in ocean. Nu sunt deloc poetica, asa ca expresia asta e una dintre cele mai stralucite. Dar nu ma opresc aici din descriere, pentru ca sunt multe lucruri deosebite care te vrajesc din prima zi pe care o petreci aici: cele 7 poduri ce traverseaza raul – dovada de maiestrie inginereasca de la Eiffel pana in zilele noastre, casele care par sa aiba 2 metri latime, 10 inaltime si peretii comuni cu vecinii, faianta de toate culorile ce tapeteaza exteriorul, ce creeaza in fiecare zi impresia unei expozitii de rufe la geamurile locuitorilor. Asta in partea mai veche a orasului, printre strazile care nu-ti permit sa mergi in acelasi timp cu masina, ba trebuie chiar sa te lipesti de zid ca sa fluidizezi traficul. Desigur remarcati tonul meu putin ironic dar plin de admiratie totusi, pentru ca toate aceste detalii descriu un decor care  imi este foarte drag. Ah, si sa nu uit palmierii, favoritii mei, care umplu peisajul si mi-aduc mereu aminte ca sunt atat de aproape de plaja!

Viata de Eramus…grea rau de tot…stai mult mai bine ca la camin, daca ai noroc (cum l-am avut eu) sa stai intr-o casa cu 2 etaje, intr-un cartier rezidential, cu inca 11 studenti Eramus, pret rezonabil, toate facilitatile, colegi numai baieti care stiu sa gateasca, toti uniti in cuget si simtiri. Dar ca sa devin iar serioasa, exista riscul sa te acomodezi muuuult prea mult si sa tot amani inceputul scolii. Ei bine, cum necum reusim sa ne mobilizam si sa punem si mana pe carte, asta pentru ca aici, conditiile din universitate sunt cu mult deasupra a ceea ce suntem noi obisnuiti. Un singur exemplu, biblioteca facultatii de inginerie: are 6 etaje, dintre care 4 sunt impartite pe specializari, cu calculatoare, carti, mese individuale si de dezbateri si alte 2 pentru etaje cu sali de reuninuni si sali de studiu pentru grupuri restranse. Prin grup restrans a se intelege un grup de 2 persoane…da, exact, camarute de cate 2 persoane, cu geam, masa, scaun si…usa; poate poate iti vine cheful de invatat.

Dar asta se intampla in timpul zilei, eventual seara. Bine, facultatea e deschisa toata noaptea, dar studentii sunt in club imediat dupa ora 2, ca doar atunci incepe distractia. Pana atunci nimeni nu calca in club. Se colinda pub-urile si se mananca de zor, pentru a avea energia necesara toata noaptea. Cand se termina party-ul? Pey, cand se umple metroul de 6:30 a.m. Apogeul: 4:30 a.m.

Cam asa ma simt eu acum, dupa ce am intrat in ritmul de viata portughez, nu foarte greu de preluat, relaxat, open-minded si orientat spre lucrurile frumoase ale vietii. Si asta se reflecta pe strada, in privirile oamenilor, in cuplurile de toate varstele care se tin de mana pe strada, in tinerii fara inhibitii si ospitalitatea locuitorilor.

Ei bine, totul roz dar eu tot trebuie sa deslusesc cum o sa functioneze mecanismul hidraulic pentru proiectul meu de diploma, si asta pana joi, cand s-au gandit profesorii sa vada cum au evoluat studentele romance – “cele care stiu mult mai multe decat studentii lor”, desi nu au beneficiat de laboratoarele cu care se mandresc ei.

Sa numim articolul acesta o introducere. Sunt multe de povestit despre viata intr-o tara latina, prin ochii unei studente la Poli…care vine din P10, din Regie

Am trecut demult de faza cand ma minunam de ce chiuvetele au un robinet pentru apa rece si unul pentru apa fierbinte, unde se scurge toata ploaia asta, de ce beau irlandezii atat de mult alcool si de ce nu vad indragostiti tinandu-se de mana pe strada. Ceea ce atunci era dubios, ilogic sau comic, acum a devenitsimpla constatare a “the Irish way”.

Dupa 3 ani de studentie in Bucuresti, mutarea in Galway, un orasel de pe coasta de vest a Irlandei, care desi are doua centre universitare, e mai linistit decat o statiune balneoclimaterica, a fost un soc rece, scurt si violent: aici timpul se scurge cu o alta viteza. Cateodata ai impresia ca auzi secundele cum se preling neconvinse ca le-a venit randul, una dupa alta. Initial am crezut ca e din cauza linistii, dar in a doua saptamana…

… am fost la teatru. Se juca “The Crippleman of Inishmaan”. Pe romaneste “Billy Schiopu”, pe care il vazusem cu un an in urma la Nottara. Nu-mi place sa vad acelasi film, sa citesc aceeasi carte, sa merg la aceeasi piesa de doua ori, dar cum pe vremea aceea inca ma luptam cu accentul irlandez, am zis ca nici nu exista loc mai bun sa incep sa il savurez decat la teatru; daca nu intelegeam mare lucru, macar stiam povestea. Piesa a inceput exact ca si cu un an in urma: un magazin gen “Alimentara” cu cateva conserve asezate pe rafturile mai mult goale, o tejghea si vanzatoarea care isi vedea linistita de dereticat. Ba lustruia aici, ba aranja o conserva acolo, ba numara niste bani, ba ofta. Ca o vanzatoare normala. In sala liniste. Sa fi trecut vreo 7 minute de cand ne uitam la femeia care nu zicea nimic, nu facea nimic cu vreun inteles profund. 7 minute in care nu se intampla nimic deosebit. Apoi apar sora ei, Billy si celelate personaje in ordinea fireasca a piesei. 7 minute justificate. Aproape captivante.

Exact aceeasi scena in Bucuresti. Exact aceleasi 7 minute.Dar in sala, linistea era nesigura. Spectatorii culesi de pe Magheru, trecuti fie prin imbulzeala de la metrou, fie prin vreo intersectie inghesuita erau pusi in fata a 7 minute de… pauza totala. Stateau de 7 minute si parca erau jenati. Ii simteam intrebandu-se: de ce nu se intampla nimic? Mai ca s-ar fi ridicat si s-ar fi dus la vanzatoarea de pe scena : “Saru’mana! Ma scuzati, aveti cumva idee cand incepe piesa? Vedeti, eu am venit la teatru si ma asteptam sa vad ceva, dar nu se intampla nimic!” Era ca un vacuum lacom de viata. Interpretarile mi-au placut amandoua. Actori energici si curajosi si la Nottara si aici.

Dar Inishmaan, insula in care nu se intampla niciodata nimic interesant (asa cum a fost gandita de dramaturg si asa cum se pare ca este in relitate), a fost mult mai veridica aici. Nu pentru ca ca e atat de aprope de golful in care imi place sa ma plimb in fiecare duminica dupa-amiaza. Nu pentru ca erau irlandezi care jucau irlandezi (oricum, atunci conceptul meu de “irlandez” era vag spre inexistent). Ci pentru ca aici, timpul chiar se scurge mai greu. Gandul la agitatia, graba si haosul Bucurestiului din care imi luam mostra zilnica de energie e acum atat de inconsistent si ireal.

Cred ca aceeasi senzatia ar incerca-o un pugilist care se hotaraste brusc sa renunte la box si sa inceapa sa practice tai chi.
Tic
Tac
Tic
Tac…

Cat de greu este sa alegi o tara in care vrei sa inveti? Cat de mult iti doresti sa traiesti in acea tara? Care sunt avantajele, care sunt dezavantajele? Te vei acomoda, te vei transforma? Iti vei face prieteni? Te vei obisnui cu fasolea lor? Nu vei regreta prazul romanesc? Multe intrebari, prea putine raspunsuri.

Cand te hotarasti sa pleci cu Erasmus in alta tara, probabil ca iti pui aceste intrebari, plus alte 426. Nu este usor sa iti lasi familia, prietenii, iubita in urma. Un nou loc inseamna insa de cele mai multe ori noi prieteni, un nou mod de viata, si o treapta mai sus pe scara dezvoltarii personale. E bine sa pleci la drum cu o traista plina de cunostinte si analiza.

JoJo ne va povesti in stilul ei, cum este viata de Erasmus in Galway, Irlanda. Este acolo de 7 luni, luni in care a adunat povesti, intamplari, scenarii. Bine ai venit JoJo!

Posibil sa auzim in curand si povesti scrise de studenti plecati cu burse Erasmus in Porto, Paris, Grenoble. Va urma!