Clasa intai
Era un calvar pentru mine. Eu care inainte ma jucam cu puii, pisicile, ratustele, boboceii, eu care ma cataram pana in varful oricarui copac daca vreun fruct imi facea rumen cu ochiul, eu care ma invarteam in jurul cuptorului pana placintele bunicii isi faceau curaj sa iasa aburinde de emotie, trebuia la varsta de opt ani sa imi schimb radical obiceiurile. Adio praf, julituri, extenuare placuta a expeditiilor prin gradina si bine-ati-venit pagini interminabile de liniute, cerculete si mai apoi cifre si litere. Cu toate protestele, nemultumirile si regretele mele, pastrez de atunci una dintre cele mai dragi amintiri: eram la birou, in bratele tatalui si desi eu eram cea care avea stiloul, tata imi tinea manuta in mana lui si se asigura ca pagina se umple de liniute corecte si egale, care urmau sa fie verificate exigent de mama. Cum pentru mine treaba practic mergea de la sine, cand tata a vrut sa vada de ce nu-mi mai simte greutatea, eu eram deja in varful picioruselor si ma uitam peste birou, pe fereastra sa vad daca au iesit copiii la joaca.

Clasa a treia.
Tabla inmultirii mi-a creat cateva circumvolutiuni bune. A doua zi aveam lucrare la matematica si dupa o ora de studiu intens, cand a venit mama sa ma verifice, eu nu stiam decat tabla inmultirii cu 1 si tabla inmultirii cu 2, dar numai daca intrebarea incepea cu “1 x …”, respectiv “2 x …”. Mama este moldoveanca si a fost suficient sa se uite la mine “in acel fel” ca restul inmultirilor sa le invat intr-o ora si jumatate. Si daca se mai incrunta putin, cred ca faceam in gand si inmultiri cu numere din doua cifre.

Clasa a douasprezecea.
Dupa a doua proba de oral, eram hotarata ca nu mai are rost sa merg la restul probelor de BAC. Calma ca inaintea unui dezastru, le-am explicat parintilor ca atat timp cat dupa un an in care efectiv nu facusem absolut nimic altceva decat sa invat, nu am cum sa ma protejez in fata unui examinator ce vorbeste engleza cu cel mai sincer accent rusesc cand imi pune un 9.50 nedrept, nu vreau sa mai merg la BAC. Stiam cat invatasem, nu aveam nevoie de nicio nota. Au inteles imediat ca era una din hotararile mele categorice, deci era nevoie de o interventie de urgenta: tata mi-a adus un pahar de vin rosu de la bunicul, mama mi-a facut placinta cu branza si supa de pui. Si uite-asa, sub influenta alcoolului si sub aburii placintei, am hotarat ca daca tot bunicul a luptat in al doilea razboi mondial, daca tot bunica a crescut sase copii, daca tot mamaia si tataiu’ au construit singuri doua case, doar nu era sa nu ma prezint eu la un amarat de BAC.

Dintotdeauna am impartit egal, la trei, emotiile si bucuriile fiecarui examen. Cu siguranta nici unul dintre noi nu a crezut ca in mod gratuit va veni acest moment, dar azi, in timp ce prezentam proiectul de licenta in fata comisiei Departamentului de Inginerie Mecanica si Inginerie Industriala de la GMIT, m-am gandit cu dor si recunostinta la parintii mei.

Eticheta spune ca “Multumesc!” este cel mai elegant mod de a comunica faptul ca mi-a facut placere sa dansez, dar ca as dori sa iau o pauza.

Daca spun “Multumesc!” dupa patru dansuri consecutive cu acelasi partener inseamna ca “A fost foarte placut si abia astept sa dansam din nou”. Daca spun “Multumesc!” dupa trei cantece inseamna ca “Mi-a facut placere sa dansam” si atat. Daca rostesc “Multumesc!” dupa doar doua dansuri, ce vreau sa spun e ca “Poate ar trebui sa incerci pasi mai simpli sau sa exersezi mai mult”. Daca spun “Multumesc!” dupa un singur dans, lucru care nu ar trebui sa se intample niciodata daca am putina empatie si nu uit ca si eu am inceput odata tot cu pasii de baza, inseamna ca “Imi pare rau, dar pur si simplu nu iese! Te rog frumos sa nu ma mai inviti la dans!”. Acestea sunt cateva din normele de politete de pe ringul acestui dans.

Era prima mea petrecere si habar nu aveam de nici o conventie. Fara sa banuiesc ce gafa faceam, am zis “Multumesc!” si dupa primul si dupa al doilea dans, sigura fiind pe “cei sapte ani de-acasa”. Dupa al treilea cantec, Barry, care danseaza de mai bine de opt ani, mi-a explicat glumind ca aproape uitase ultima oara cand i s-a multumit dupa primul dans. E un dansator fin, echilibrat, interesant si intotdeauna mi-a facut placere sa dansez cu el, dar intr-un mod incapatanat si inexplicabil nu ma puteam abtine sa multumesc. Era ok, se terminase al treilea dans, deci un nou “Multumesc!” era binevenit, dar ca sa nu mai creez confuzii in viitor, mi-a propus ca in loc de “Multumesc!”, sa ii spun “Fuck off!” ca sa-mi exprim gratitudinea si “Thank you!” doar cand vreau sa ne oprim.

A fost secretul nostru. Daca pana mai acum cateva luni ne amuzam de nedumerirea celorlalti vazand cat de dezinvolt spun eu “Fuck off!” si cat de incantat imi zambeste el complice, acum ar fi cazul sa gasesc o expresie echivalenta in romana. “Mot a mot” nu-mi sta in fire sa traduc…

E o cladire absolut de-a-ndoaselea. De afara arata ca o prisma triunghiulara. Din interior, n-as putea sa zic pentru ca nu exista nici un corp geometric care sa-i semene. Imi si imaginez artistul care s-a ocupat de interior cum a ramas inlemnit la intrare, nestiind de care pereti sa se dea cu capul mai repede, atat de multi sunt.

La parter e barul. Pe unul din pereti e o poza de acum cativa ani buni cand The Bal era o cladire normala, cu patru pereti si un acoperis triunghiular.

La etajul intai e un al doilea bar, dar noi urcam grabiti spre urmatorul nivel.

La etajul doi ne intalnim in fiecare luni, de la 21.30 ca sa dansam ce am invatat cu o saptamana in urma, sa bem ceai negru si sa mancam trufe. Camera e mica, neasteptat de inalta si cu o podea perfecta pentru noi.

E locul meu preferat. Intai, pentru ca aici sunt prietenii mei; unii de varsta parintilor mei, unii din colturi ale lumii de care nici nu stiam ca exista, unii roscati, unii timizi, unii mereu veseli si vorbareti si Elena, cea mai draga dintre toti, Erasmus la NUIG, cu care am exersat spaniola pana am ajuns sa o vorbesc si in vise. Apoi, pentru ca aici am invatat sa dansez atat de aproape de un barbat, incat aproape il pot auzi gandind fara sa ma inrosesc, aici am invatat sa ascult muzica si tot aici am descoperit cat de multe pot exprima de la glezna in jos. Si in final, pentru ca cel mai mare din peretii camerei este o fereastra. De jos pana sus, o mare fereastra pe care se preling lenese picaturile de ploaie si in care imi descopar reflexia sandalelor mele argintii de dans cum deseneaza emotii si povesti.

Daca ma voi intoarce vreodata in Galway, as vrea sa fie luni.

Am trecut demult de faza cand ma minunam de ce chiuvetele au un robinet pentru apa rece si unul pentru apa fierbinte, unde se scurge toata ploaia asta, de ce beau irlandezii atat de mult alcool si de ce nu vad indragostiti tinandu-se de mana pe strada. Ceea ce atunci era dubios, ilogic sau comic, acum a devenitsimpla constatare a “the Irish way”.

Dupa 3 ani de studentie in Bucuresti, mutarea in Galway, un orasel de pe coasta de vest a Irlandei, care desi are doua centre universitare, e mai linistit decat o statiune balneoclimaterica, a fost un soc rece, scurt si violent: aici timpul se scurge cu o alta viteza. Cateodata ai impresia ca auzi secundele cum se preling neconvinse ca le-a venit randul, una dupa alta. Initial am crezut ca e din cauza linistii, dar in a doua saptamana…

… am fost la teatru. Se juca “The Crippleman of Inishmaan”. Pe romaneste “Billy Schiopu”, pe care il vazusem cu un an in urma la Nottara. Nu-mi place sa vad acelasi film, sa citesc aceeasi carte, sa merg la aceeasi piesa de doua ori, dar cum pe vremea aceea inca ma luptam cu accentul irlandez, am zis ca nici nu exista loc mai bun sa incep sa il savurez decat la teatru; daca nu intelegeam mare lucru, macar stiam povestea. Piesa a inceput exact ca si cu un an in urma: un magazin gen “Alimentara” cu cateva conserve asezate pe rafturile mai mult goale, o tejghea si vanzatoarea care isi vedea linistita de dereticat. Ba lustruia aici, ba aranja o conserva acolo, ba numara niste bani, ba ofta. Ca o vanzatoare normala. In sala liniste. Sa fi trecut vreo 7 minute de cand ne uitam la femeia care nu zicea nimic, nu facea nimic cu vreun inteles profund. 7 minute in care nu se intampla nimic deosebit. Apoi apar sora ei, Billy si celelate personaje in ordinea fireasca a piesei. 7 minute justificate. Aproape captivante.

Exact aceeasi scena in Bucuresti. Exact aceleasi 7 minute.Dar in sala, linistea era nesigura. Spectatorii culesi de pe Magheru, trecuti fie prin imbulzeala de la metrou, fie prin vreo intersectie inghesuita erau pusi in fata a 7 minute de… pauza totala. Stateau de 7 minute si parca erau jenati. Ii simteam intrebandu-se: de ce nu se intampla nimic? Mai ca s-ar fi ridicat si s-ar fi dus la vanzatoarea de pe scena : “Saru’mana! Ma scuzati, aveti cumva idee cand incepe piesa? Vedeti, eu am venit la teatru si ma asteptam sa vad ceva, dar nu se intampla nimic!” Era ca un vacuum lacom de viata. Interpretarile mi-au placut amandoua. Actori energici si curajosi si la Nottara si aici.

Dar Inishmaan, insula in care nu se intampla niciodata nimic interesant (asa cum a fost gandita de dramaturg si asa cum se pare ca este in relitate), a fost mult mai veridica aici. Nu pentru ca ca e atat de aprope de golful in care imi place sa ma plimb in fiecare duminica dupa-amiaza. Nu pentru ca erau irlandezi care jucau irlandezi (oricum, atunci conceptul meu de “irlandez” era vag spre inexistent). Ci pentru ca aici, timpul chiar se scurge mai greu. Gandul la agitatia, graba si haosul Bucurestiului din care imi luam mostra zilnica de energie e acum atat de inconsistent si ireal.

Cred ca aceeasi senzatia ar incerca-o un pugilist care se hotaraste brusc sa renunte la box si sa inceapa sa practice tai chi.
Tic
Tac
Tic
Tac…