El stie intotdeauna cele mai vechi povesti despre orasul in care a locuit. A fost primul care i-a strans mana noului rege, a fost primul care i-a oferit reginei o floare din gradina lui. El iti poate spune de ce casele au fost construite pe malul stang al raului si de ce parcul orasului se afla pe malul drept.

Batranelul iti poate spune legenda fiecarei cladiri, fiecarei famili, fiecarui pub. Personajele, fie ca sunt imaginare sau reale, se muleaza la perfectie dupa traditiile locului si te fac sa te simti cu un pas in trecut. Toate povestile lui poarta culoarea timpului, comportamentul oamenilor.

Te ia de mana, te bate prieteneste pe umar, iti zambeste bland ori de cate ori iti intersectezi privirea cu a lui. Stie ca ai alta treaba, dar vrea sa iti spuna ce s-a intamplat in ultimii ani in orasul in care tu esti doar un simplu turist. Isi da seama ca vrei sa pleci si incearca sa iti ofere si mai multa informatie, si mai multe povesti, doar doar sa il mai asculti un minut.

Probabil a mai spus aceeasi poveste la alte cateva sute de turisti, dar nu s-a plictisit de ea niciodata. Iti povesteste de orasul in care a trait, in care a iubit, in care a visat. Tu il asculti, nu zici nimic. La inceput ai impresia ca e un mos nebun care nu are ce face pe acasa, dar treptat incepi sa ii acorzi atentie, incepi sa adulmeci misterul din spusele lui.

Ii pui intrebari la care iti raspunde cu repeziciune, grabindu-se sa termine povestea pana sa ajunga la intersectie. Stie ca tu o vei lua intr-o parte, iar el in cealalta. E multumit ca a aprins in tine dorinta de a afla mai multe lucruri despre  acel loc. Iti zambeste pentru ultima oara, te saluta si pleaca, fara sa se opreasca din vorbit. Vorbeste pentru el, dar vorbeste ca un intelept.

Batranelul de acum o saptamana ne-a gasit intr-o intersectie si ne-a istorisit povestea orasului in 20 de minute. A inceput cu cea mai veche taverna din Irlanda si a terminat cu un zambet si un salut, continuand sa vorbeasca in timp ce se indeparta de noi.

El era batranul orasului Dublin.

Niciodata nu apuc sa iau micul dejun. Si cand zic asta, chiar ar trebuie sa ma credeti. Niciodata inseamna cam 365 de zile pe an. Poate exagerez si sunt doar vreo 364, dar momentan nu imi aduc aminte cand am mancat ultima oara dimineata. Eu merg pe principiul ca mai bine dorm in plus, decat sa ma trezesc si sa mananc linistit. Principiul asta il aplic mereu, chiar daca este destul de ineficient, ca sa nu zic prost.

La birou
In fiecare dimineata lucratoare, pentru unii, ma trezesc cu fix 10 minute inainte sa plec. Deschid ochii, ii inchid, ii deschid iar, fug la baie, fac diverse si plec. Uneori dureaza 11 minute sa fiu gata pentru ca “ma opresc sa urmaresc razele firave ale soarelui cum gadila perdeaua” alias “dorm mai mult”. Treaba nasoala apare dupa vreo 2 ore de munca. Atunci ma ia o foame din aia cu lesin, dar rezist. Am principiile mele.

In hostel
In toate hostelurile micul dejun se serveste de obicei intre 7.00 si 8.30. Uneori chiar mai devreme. Cat de englez sa fiu sa ma trezesc la 7 doar ca sa dovedesc niste lapte cu cereale? Pai nici visul nu mi se termina atunci. De ce-as parasi cetatea pentru o cana de lapte si o felie de paine?

La hotel
Nu stau in hoteluri decat atunci cand merg la vreun eveniment. Cel mai tare este ca mereu apare cate un coleg mai istet care propune sa ne vedem la micul dejun sa planuim ziua. Eu nu planuiesc nimic la ora aia, imi pare rau. Aia e ora de trezit, nu de planuit.

De Sarbatori
E cel mai lejer! Stim cu totii ca trebuie sa ne trezim devreme dar nu o facem. Unde e graba sa mancam la prima ora? E criza, combinam micul dejun cu pranzul.

Poate ca o sa incerc sa mananc si dimineata, dar nu o am de gand sa inlocuiesc micul dejun cu somnul. S-or gasi si alte metode de mancat: pe fuga, in mers, la pranz, un gem (de foame). Suntem romani, ne descurcam. Salut!