1 cent, 2 centi, 5 centi, 10, centi, 20 de centi, 50 de centi, 1 euro, 2 euro. Toate monedele astea sunt folosite destul de des in tarile in care Euro este la putere. Primesti rest pana la ultimul cent, poti cumpara cu ele (monedele) de cele mai multe ori fara sa primesti vreo privire sau vreo injuratura peste fata. Cu toate astea, exista si exceptii. Unele mai amuzante ca altele.

Vanzatorul (amuzant) de hot dog

Ma plimbam prin Amsterdam intr-o zi cu soare, cand, ce sa vezi, soc. Mi s-a facut foame. Am ochit o toneta de hot dog american si m-am asezat la coada. Am scos portofelul si m-am apucat sa imi numar centii care se stransesera intr-un mod haotic in buzunarul meu. Aveam vreo 30 de monede rosii, toate insumand putin peste 1 euro.

Am plusat cu inca un euro si am cerut un hot dog. In timp ce imi numara banii, vanzatorul m-a intrebat pe un ton vesel, glumet: “Canti cumva pe strada? Ce instrument ai?”. Mi-a zambit, i-am zambit si-am plecat. Sa tot strang maruntis pentru astfel de vorbe de duh

Casiera (idioata) din minimarket

Langa birou avem un minimarket de unde ne facem cumparaturile zi de zi. Ca in orice magazin care se respecta, exista si acolo o vanzatoare putin batuta in cap, genul de femeie careia niciodata nu ii convine nimic. Are un job super stresant si dinamic, deci trebuie sa o intelegem.

Cand merg sa imi cumpar apa, de fiecare data imi spune ca nu are marunt. Isi trage fata de vitel flamand si se uita la mine de parca as trebui sa-i produc monede pe loc. Mi s-a intamplat chiar sa ma puna sa folosesc cardul pentru o sticla de 20 de centi.

Ieri mi-am spart pusculita, am luat vreo 30 de monede de 1 si 2 centi si m-am dus sa imi cumpar apa. Nu intentionam sa ii folosesc neaparat, dar coincidenta a facut sa fie de serviciu vitelul, care exact in momentul ala il certa pe un tip din fata mea ca nu are marunt. Ala nici macar nu vorbea franceza, dar ea insista si insista, ce iarba ma-sii.

Eu am ajuns la casa, ea a intins mana, eu i-am varsat intreaga suma printre degete. S-a uitat la ei, dupa care mi-a aruncat o privire de parca-si primise o urzica peste pleoape. M-a bufnit involuntar rasul. Si nu doar pe mine, ci si pe vreo 2 persoane din spatele meu.

Maine mai sparg o data pusculita, sa ii dau femeii marunt doar.

Duminica trecuta m-am intors de la Londra, tot cu trenul. Ce-am patit la plecare vedeti aici, ce-am patit la intoarcere vedeti mai jos. Nu e la fel de tragic, dar merita mentionat.

Am ajuns la checkin cu vreo 40 de minute inainte de startul cursei. Aveam cu mine atat rucsacul mic, cat si pe cel mare. Clasic. Le-am bagat pe amandoua prin filtru si am trecut. Nu aud niciun piuit, dar vad cum un tip imi salta rucsacul mare si il pune pe o masa. Imi iau in spate rucsacelul, timp in care sunt chemat de alt individ la o masa-ikea-infractor.

Singurul lucru care imi venea in minte ca ar fi putut declansa acest obstacol era briceagul meu de calatorie, un suvenir din Toledo. Il intreb pe tip daca despre asta e vorba, dar imi spune ca nu, ca trebuie sa golesc tot din rucsac. Toti ce 80 de litri de haine.

I-am insirat pe masa tricouri, ceai, sosete, camasi, pantofi, hanorace, cabluri, tot ceea ce aveam la mine, dupa care m-a rugat sa deschid capacul. M-am conformat si am scos tot ce era in el. Inclusiv briceagul. L-a luat si a zis: “Yeah, asta e ce cautam.” Ei nu mai spune, exact ceea ce te-am intrebat la inceput.

Mi l-a oprit pe motiv ca are blocator si este interzis acest lucru in Anglia. I-am spus ca la granita din Franta nu a fost problema, dar mi-a raspuns simplu: “French”. Mi-a fost oferita si posibilitatea de a-l pastra, dar am refuzat. Trebuia sa merg la politie, sa dau declaratie, sa pierd trenul, chestii din astea neglijabile.

Nu stiu daca exista cazuri in care infractorii isi pun un briceag in rucsac pentru a ascunde altceva, datorita acestui lucru fiind eu nevoit sa imi etalez garderoba, dar felul in care a decurs operatiunea m-a distrat.

Am plecat de langa el cu zambetul pe buze. Si-asa trebuie sa-mi iau alt briceag, ala vechi se zgariase, dar nu vroiam sa renunt la el.

V-am spus ca astazi plec in Londra cu trenul (in acest moment sunt in tunel, aud pestii), asa ca acum trebuie sa va spun cum s-a desfasurat procesul de imbarcare. Nu este pentru prima oara cand merg cu Eurostar-ul, asa ca am fost putin surprins de situatie.

Sa incep prin a va spune cu ce eram imbracat, poate conteaza si asta, nu stiu. Aveam un polar verde, o pereche de pantaloni gri si o geaca de iarna tot verde. In spate aveam un rucsac de 75L aproape plin, deci destul de mare, tot verde. Paream camuflat, dar nu eram.

Am ajuns la check-in cu 45 de minute inainte de imbarcare. Aveam doar 2 persoane in fata mea, asa ca ma asteptam sa mearga repede. Nu a mers. Am ajuns la ghiseu – vama franceza – si i-am inmanat romanticului pasaportul – il prefer in locul buletinului, pentru ca de obicei trec mai repede cu el, pe buletin neputand fi citita nici macar data nasterii.

L-a luat, s-a uitat la el, mi-a verificat toate paginile, care apropo, erau jumatate pline cu stampile din anii trecuti, mi l-a trecut prin aparat, prin lumina, prin senzori, mai sa mi-l bage si in apa sa vada daca e subacvatic. Nu a fost suficient. Mi-a cerut buletinul. I l-am dat. S-a uitat pe el vreo 2 minute; probabil cauta data nasterii. I l-a aratat colegei. Nici ei nu i-a reusit. Mi-a spus sa astept ca trebuie sa il verifice in alta parte.

Buuun. Am pasaportul putin cam vechi – trebuie sa il schimb la vara – asa ca m-am gandit ca poate parea fals. S-a intors si m-a intrebat ce fac in Londra. Pff, atunci mi-am dat seama ca nu pasaportul era problema, ci faptul ca sunt roman. Mda. I-am spus ca merg la o conferinta, dupa care m-a intrebat daca ma intorc in Paris. Cu toate ca am afirmat acest lucru, mi-a cerut si biletul de intors. A fost o intamplare faptul ca il aveam printat, nu fac asta mereu. Ce se intampla daca nu il aveam? Ma sechestra in gara?

I l-am aratat, m-a lasat sa trec. Am ajuns la vama englezeasca.
“Unde mergeti?”
“La Londra, unde merge si trenul.”
“Locuiti acolo?”
(as vrea eu) “Nu” (inca)
“Ce faceti acolo?”
“Conferinta.”
“Cum se numeste?”
“Social Media Week”
“Va mai intoarceti?”
… fix aceleasi intrebari ca si la vama franceza, cea cu 5 metri mai in spate.

Era vreo problema daca nu ma mai intorceam? Mi-e interzis acest lucru? Nu prea imi dau seama cum isi permit sa se poarte asa cu noi, doar pentru ca suntem romani. Si poate nu m-ar fi deranjat faptul ca isi faceau meseria – sa zicem, dar m-a deranjat tonul cu care m-au abordat, de parca eram un infractor sub urmarire generala.

Mai dureaza probabil pana cand vom putea calatorii fara a avea astfel de probleme. Bine ca m-am barbierit inainte sa plec.

M-am urcat in avion si m-am grabit sa prind locul de la fereastra de langa iesirea de urgenta, sa stau comod. Toti treceau pe langa, asa ca am cerut voie si m-am asezat. Au continuat sa treaca, pana cand a urcat ultimul pasager al cursei Paris – Bratislava. Era un tip blond, inalt, cu o moaca sictirita de parca se terminasera reducerile la sapun din Duty Free.

S-a asezat fix langa mine. Nu pe scaunul de langa culoar, ci fix langa mine. Mi-a aruncat un “Howdi”, moment in care am simtit un miros de Ben Ghei cum pluteste in aer. Ma simteam prins la inghesuiala. Avea 5 scaune libere in jurul meu si el tocmai acolo se hotarase sa se aseze.

Cand insotitoarea de bord l-a rugat sa isi puna jacheta sus, in acele 10 secunde de stat in picioare a uitat de mine si s-a asezat la un scaun distanta. Phew, mirosul de Ben Ghei se risipise. Atunci a inceput distractia.

In timp ce stewardesa le explica celor din spate masurile de siguranta, ei aflandu-se la randul lor langa o iesire de urgenta, tipul si-a desfacut o revista in germana si a inceput sa o rasfoiasca cu viteza, de parca era turbat.
“She thinks we’re stupid?”, ma intreaba el cu un puternic accent irlandez.
Ma uit la el si tac.
“Fuck, she’s a faggot. Man, she thinks we’re stupid?”, continua el sa vorbeasca singur.

In secunda urmatoare tipa vine langa noi sa ne explice si noua masurile de securitate.
Ea: “Do you agree to help other people in case of emergency?”
El: “No”, rasfoind cu aceeasi turbare revista.
Ea: “Excuse me? You don’t agree to help us?”, intreaba tipa destul de mirata.
El: “No, I don’t”, continua el in timp ce eu ma chinuiam sa ma abtin sa nu rad.
Ea: “Then I will ask you to move from here”, zice ea cu seriozitate.
El: “No, I mean of course I don’t mind to help”, aproba irlando-germanul.
Ea: “Good. Will you please read the instructions on this paper?”
El: “When I will have some time. Now I’m busy”, si arunca revista pe scaunul din dreapta.

Tipa pleaca, eu ma uit la el gandindu-ma ce ar putea avea in cap omul ala. In cazul in care ar fi avut ceva.

Eram curios cum vor decurge cele 2 ore de zbor in compania lui Ben, dar nu a apucat avionul sa decoleze ca a si adormit. Probabil il epuizasera gandurile din discutiile anterioare.

Spectacolul a continuat chiar inainte sa ajungem la destinatie, de data aceasta doar cu el in rol principal.

Cand pilotul a anuntat aterizarea, Ben a inceput sa isi rupa revista in bucatele mici. Mi-l si imaginam cum le arunca prin avion, rupt de fericire ca a aterizat. Nu a fost chiar asa. A inceput sa le arunce pe jos, si sa le impinga cu piciorul pe sub scaune. Eram in jurul lui vreo 7 oameni, dar el se facea ca da peste ele din greseala, fara a ne baga in seama pe niciunul dintre noi. L-a vazut si stewardesa, dar l-a lasat in pace.

Rar vezi cate un om asa de detasat si retardat in acelasi timp. Unii chiar sunt pe treaba lor!

V-am promis in septembrie ca o sa revin in curand cu urmatorul episod din “Se intampla in Suedia”, asa ca iata-l.

In seara urmatoare am participat la unquest nocturn impreuna cu alte cateva sute de cercetasi. Pe parcursul intregii nopti trebuia sa urmarim o harta cu ajutorul careia sa descoperim o comoara, ferindu-ne in acelasi timp de “oamenii rai” care ne urmareau cu bicicletele si masinile. Nimic mai simplu. Echipa era formata din gasca romana de baieti si suedezele “noastre”. Si suedeza “mea” desigur.

Cum in Romania ne petreceam o mare parte din timpul liber prin padurile patriei jucand tot felul de questuri, venisem bine pregatiti la concurs. Aveam cu noi frontale, apa, sandvisuri, dulciuri, glume romanesti, tot tacamul. Suedezele erau la fel de bine pregatite. Aveau rujurile cu ele, oglinjoarele, vreo 2 reviste glossy sa le tina de urat cand se vor ascunde in tufisuri de urmaritori, cartofi prajiti, burgeri si alte produse naturiste.

Fiind flacai get-beget, ne-am asumat rolul de conducatori de trib, fetele neavand nimic impotriva acestui lucru. Prima idee buna ne-a venit in momentul in care am dat de un camp intins ingradit cu sarma ghimpata. Le-am propus fetelor sa il traversam, astfel incat sa castigam timp. Au fost de acord fara sa ezite macar o secunda. Am reusit cu totii sa trecem de sarma, fetele cu mare grija, noi cu grija lor, ca nu cumva sa-si agate tricourile si sa li se rupa cumva. N-am avut norocul asta.

Am traversat toata intinderea ingradita, mirandu-ne cum de nu era nimic cultivat acolo. Risipa de pamant. Eram fericiti ca scurtasem asa de mult traseul, mandrii ca fetele ne vedeau ca pe niste Magellani cu suflete de romani. Ajunsi la capat, le-am lasat pe ele sa iasa primele, sperand din nou ca sarma sa ne faca vreo surpriza. Nu ne-a facut ea, ci tipele care incepusera sa urle in limba lor, aratand cu degetul la un panou care era plasat strategic pe gard. Desi aveam impresia ca ne injurau (invatasem si noi ceva bun in suedeza), le-am intrebat ce se intamplase. Pe panoul cu pricina era scris: “Atentie, teren minat. Accesul interzis!” Oops. Era de fapt un fost camp de lupta din cate am inteles a 2-a zi, de unde nu fusesera eliminate toate minele.

Surprinzator, nu am mai auzit niciun cuvant in engleza in urmatoarele 2 ore. Nici suedeza “mea” nu prea ma mai privea. Nu o intelegeam. Femeile astea!

Noaptea se apropia, dar noi eram tot mai aproape de comoara. Ne intelegeam de minune. Noi in romana, ele in engleza. Doar cand am scos frontalele si-au mai revenit si au venit langa noi, ca nu cumva sa-si rupa vreun gat pe strada. Eram iar “impreuna”. Eu si ea. Sau ea cu frontala mea.

La un moment dat i-am observat pe urmaritorii pe biciclete apropiindu-se de noi, asa ca am sarit cu totii intr-un tufis pentru a scapa de ei. Atunci romantismul a iesit din rucsac si mi-a dat un sfat bun, cum obisnuia el in ultima vreme. In fata mea, in iarba, isi facea veacul un licurici. Ce putea fi mai frumos decat sa ii ofer dragei mele suedeze un licurici, la stele fiind un pic mai greu sa ajung, in acea furtunoasa noapte de vara? M-am intins in iarba si am inceput sa ma indrept tiptil spre el, usor usor ca sa nu il sperii. Licuriciul nu avea nicio sansa. Deja ma vedeam in leaganul din curtea casei: eu, ea, luna si licuriciul. Si romantismul desigur.

In momentul in care l-am prins cu incredere cu toate cele 10 degete de la maini, licuriciul a reactionat si m-a aruncat 2 metri inapoi. Ma simteam ca-n filmele cu elfi, dragoni si printese. “Ce putere are licuriciul!”, m-am gandit eu. Toti incepusera sa rada de mine. De ce-ai rade de un om care vrea sa fie romantic? Am aflat in urmatoarele 10 secunde. Nu prinsesem un licurici, ci o sarma ghimpata electrificata care era folosita la a tine iepurii departe, si intamplator facea un mic scurt-circuit.

Restul serii n-a mai contat. Reusisem sa le speriem, sa le obosim, sa le facem sa rada de noi. Nici macar o stea nu reusisem sa ii dau. Eram increzator in noaptea ce urma insa. Toti fanii filmelor stiu ca in ultima seara se intampla totul. Va urma

Am dat zilele trecute peste o baba perversa. Sau ea a dat peste mine de fapt. Sa va povestesc.

Cum iarna a navalit peste romantici ca Ion peste Maria, traficul in Paris s-a aliniat si el la standardele romanesti si a incetat sa mai functioneze in limite normale. Autobuzele au inceput sa vina mai rar, oamenii si-au lasat masinile acasa ca sa foloseasca autobuzele, deci un mic haos eiffelian s-a creat instant.

Dupa doua coate-n stomac si o crema naturala aplicata pe adidasi, am reusit sa patrund in marea de oameni ce populau cutia de metal la acea ora matinala a diminetii. De plictiseala am inceput in gandul meu sa calculez integrale, sa fac rime, chestii obisnuite pe care le face orice om in drum spre birou.

Atunci a inceput distractia. Ceva ma izbeste din plin si ramane acolo. O baba se gandise ca ce bine ar fi daca ar da cu fundul in mine. “O fi aglomerat, saraca nu are loc si a fost impinsa la randul ei”, ma gandesc eu, lasand integrala la o parte. Ma uit in fata ei, nimeni. Baba se aplecase doar doar sa ma izbeasca mai cu putere. Fac un pas inapoi. Sigur are probleme cu spatele. Baba face si ea si iar ma izbeste. Nu se misca, nu se uita la mine. Eu ma uit la ea. Cu putina teama.  In spate nu mai e loc. Fac un pas in lateral sa scap de perturbatii. Face si ea.

“Esti nesimtita?”, se intreaba gandul lansand si rimele la o parte. Deja eram in pericol. Franceza nu prea ma ajuta sa ii explic vreo doua, asa ca m-am intors pe o parte si am numarat secundele pana in statia de autobuz. Am coborat. Eram in siguranta. Ce-o fi apucat-o pe baba? Avea oare ceva istorie in lap dance?

Primele 4 episoade le gasiti aici.

Dupa meciul de fotbal castigat de catre echipa masculina, la propriu, am fost invitati de catre fete la o seara romantica la malul marii. Nu eram toata satra romaneasca, ci doar 4 baieti. Ele erau tot 4. Coincidenta!

Pe vremea aia se purtau casetofoanele alea mari, asa ca ne-am luat unul la noi. Am pus in traista niste casete cu Phoenix si am plecat. Ele aveau vreo 3 papornite cu mancare si alte chestii folositoare unei cine la malul marii, la apus de soare.

Marea se afla la vreo 20 de minute de mers de casa lor. Ca sa ne bagam in seama le-am intrebat la misto cum se cheama marea. Gluma romaneasca. Tot elanul glumei s-a taiat atunci cand ne-au zis ca nu prea stiu. Deci stateau la mare, dar nu stiau cum se cheama. Pana la plaja nu am mai zis nimic. Nu ne venea nicio alta idee mai isteata.

Am ajuns la mare, dupa cum era si normal. Luna se oglindea in valuri, un greiere murmura aiurea sub ponton. Probabil se ineca. Fetele au intins patura, au scos merindele, trusa de machiat si s-au pus la vorba. Noi am dat drumul la Phoenix, ne-am dezbracat si am sarit in apa. Fiecare cu obiceiurile sale. Chicoteam in apa ca niste lei de mare turbati. Ne-am tot chinuit vreo jumatate de ora sa convingem leoaicele sa ni se alature, dar degeaba. Nu le puteai dezlipi de oglinda si ruj.

Am iesit si noi, ne-am pus pe patura, si am inceput vrajeala. Phoenix canta de zor, iar ele se machiau. Nu stii cum se cheama marea de langa tine, dar te machiezi la 12 noaptea. Asta da traditie. Nici nu am apucat sa ne uscam bine, ca ele ne-au sugerat vesele sa plecam. Statuseram deja prea mult. Doua ore.

Cum eram musafiri acolo, le-am urmat spre casa. Noi ne distrasem suficient. Baie, muzica, ras. Ca niste cercetasi voiosi ce eram. Nu reusisem prea multe cu ele, dar eram siguri ca facusem o impresie buna. Haiduci de Romania.

A 2-a zi dimineata, la apel, am fost chemati in fata. Si noi si ele. Stia tot satul ca noi am fost pe plaja noaptea trecuta. Se plansesera vecinii de zgomotul apei, de muzica la maxim si rasetele idioate. Noi eram. Fetele nu au vorbit cu noi toata ziua. V-am zis eu ca facusem impresie buna

In ziua urmatoare am fost la unquest nocturn. Va urma!

Primele 3 episoade le gasiti aici. Am cam uitat sa scriu despre Suedia in ultima perioada sa fiu sincer

A venit si ziua de fotbal. Cred ca o planuisera fetele cu cateva luni inainte, caci pe la 8 dimineata am auzit batai in usa. Matinal ca intotdeauna, l-am rugat pe fratele meu sa deschida. Matinal si el, a strigat ca e deschis si a adormit la loc. L-am auzit doar. Tipa a intrat galant in camera, in pantaloni scurti, tricou roz, banda pe cap si o pereche de adidasi albi. Parca era fata lui Rambo si a Panterei Roz. A tras de noi (la figurat, din pacate) sa ne sculam, dar nu a prea reusit, asa ca a plecat. Yey!

Cand raza de soare si urletul jupanului casei au intrat brusc in camera, ne-am dat seama ca era 10. Deja ne gandeam cum or sa rada toti de noi cand om ajunge pe teren. Nu ne prea pasa oricum.

Cand am ajuns la stadion (care parea a fi de rubgy, nu de fotbal) am avut impresia ca ne uitam la un film 3X. In mijlocul gazonului isi faceau incalzirea vreo 15 suedeze usor transpirate, cu niste lejere urme de frig, si un tip (stiti despre ce vorbesc). Ceilalti romani nu pareau a fi insa nicaieri. Gay nu erau cu siguranta ca doar ii cunoasteam. Nu puteau sta ascunsi. La 16 – 17 ani nu faci din astea. Toti intarziasera ca si noi.

In vreo jumatate de ora ne-am strans si am intrat pe teren, cu zambetele dobitoace aferente pe buze. Probabil se putea citi pe fetele noastre un mesaj de genul: “Sa vezi ce le facem … le dam …  sunt transpirate …”. Idiotenii din astea. Ne faceam cu ochiul, ne dadeam coate. Ca-n filmele alea proaste.

Tatal fetei (din episoadele anterioare) era pe margine. Acum era sansa mea sa ii arat ca romanul e frate cu mingea si sa obtin permisul lui sa ies cu ea singur in oras, fara prezenta lui dubioasa. Eram sigur ca pana atunci auzise de Hagi, Piti, astia.

Si-am inceput. Eu nu eram cel mai tare la fotbal, dar nici cel mai prost. Mai jucam si cu fete. Acum probabil va ganditi ca urmeaza faza aia clasica din filme, ca ne-au batut mar, ca erau vikinge, ca ne dadeau numai cu mingea in c**ie. Neah! Le-am facut praf. Eu nu am dat niciun gol, dar nu conta. Fratii mei de dinainte de Prut reusisera. Eram campion. Ma uitam la “patron”, zis si tatal fetei, ca ciobanul la oaie.

Ma privea cu alti ochi acum. El, nu ea. Era cam mandru. Nu stiu daca de ea, ca observase feminitatea din ea, sau de mine, ca nu avea ce face. Drept urmare, ne-a lasat sa mergem in seara aia la mare, pe plaja. Mi-a dat voie sa il iau si pe romantism cu mine. A gresit. Mai bine il lasam acasa. Va urma (si nu dupa 2 luni)!

Continuarea de aici.

A 2-a zi a venit, dupa cum era si logic. Despre ce s-a intamplat in timpul zilei o sa va povestesc in alt post. Importanta era doar intalnirea cu blonduta tatalui, suedeza din gradina, pe inserat in lumina stelelor, a lunii si a mea.

Cina o luam de obicei la ora 6. Excelent! La ora 9 eram rupt in gura de foame. Nu prea ii intelegeam pe suedezi cum de se puteau culca cu un stol de broaste in stomac. Intr-o singura seara am incercat sa nu mananc o a 2-a cina la 9, si Mihai Traistariu deja imi canta prin stomac. Dupa cina, au inceput pregatirile pentru seara romantica in oras cu suedeza. Suedeza si eu.

Am facut un dus rapid in baia lor fara usa, m-am spoit pe corp cu gelul de dus cu tetra-clorofila de carbon al mamei suedeze, doar doar m-oi apropia ca spirit de fata din Regat. Ajuns in camera, am dat cu spray pe jos si m-am tavalit un pic de ras, ca sa miros si eu frumos. Aveam ceva parfum romanesc, d’ala la vreo 5 lei pe vremea aia. Brandul nu conta. Eram roman, trebuia sa simta fata cum miroase un roman adevarat nu?

Mi-am lipit o mana de gel in cap, am dat parul intr-o parte, ca asa se purta pe atunci, si mi-am luat hainele de oras. Ceva pantaloni scurti si un tricou cu un mesaj cu glume romanesti, traduse in engleza. Probabil nu erau amuzante decat pentru mine, dar, cum am zis mai sus, romanul adevarat se cunoaste de la distanta.

Gata de atac, am iesit vioi in curte. Tacsu era acolo, se uita parsiveste la mine. Eu i-am zambit si mai parsiveste, pe genul “Ies cu fata ta in oras. Ce zici de asta?”. Radeam unul mai parsiv ca altul.

Am auzit-o coborand pe scari. Pasea tiptil. Imi era putin frica sa nu cumva sa alunece pe vreo haina lasata pe jos de ai ei. Dar ea se descurca de minune, era obisnuita. Avusese training de mic copil in privinta mersului prin casa; “Nu bagi in seama rufele, nu te uiti la haltere, ai grija sa nu calci pe ghivece, vezi sa nu te impedici de pisica”. Si-a iesit. Pe usa. Toata!

Nu stiam ce sa fac. Sa plang sau sa rad? Engleza nu prea imi mai iesea oricum. Pantera Roz ar fi fost geloasa pe ea. Imaginati-vi-o pe Heidi 100% in roz: sandale roz, strampi roz, rochie roz cu funda roz-roscat, poseta roz si palarie roz, din aia pe genul frantuzesc obosit. Mesajul romanesc de pe tricoul meu nu mai avea nicio importanta pe langa ea.

Am inghitit in sec, am luat o gura de aer, si am zis ca asta e. Nu hainele sunt cele mai importante. Oricum nu ma cunoaste nimeni in Suedia. Cu riscul de a ma bufni rasul, am luat-o de mana si am dat sa plec spre tren. Atunci m-a lovit tacsu cu o vorba clasica de-a lui:”Mergem cu masina, vin si eu cu voi!”. Bah da-o dreacu de treaba! Din nou. Nu mai stiam ce sa fac. Ce rost ar fi avut sa mergem noi 3, asa fericiti in oras? L-am chemat si pe fratele meu cu sora ei. Mai bine sa iesim in 5, decat in 3, adica eu, ea si jupanul.

L-am lasat pe romantism acasa, sa doarma, ca il durea putin stomacul de ras. Avusese indigestie. Restul serii l-am petrecut plimbandu-ne cu totii, cand pe langa mare, cand prin parcuri, pe genul aiurea. Uneori eram eu in stanga, jupanul in dreapta, ea in dreapta aia mai departata, alteori doar eu cu jupanul. Super ne-am distrat! Va cam dati seama cum nu? Rar am parte de astfel de intalniri.

Am plecat acasa cu gandul ca a 2-a zis ii arat la tacsu ce tare sunt la fotbal, poate poate se decide sa stea acasa atunci cand ies cu a lui fiica. Hai ca va povestesc in curand cum joaca suedezele fotbal. La propriu, ca la figurat era jupanul arbitru. Salut!

Am fost de 2 ori aplaudat in weekend, in 2 situatii total diferite. Deci, situatiile

Catedrala din Chartres are cea mai mare cripta din Franta. Este situata sub cladire, ca orice cripta care se respecta. Pentru a intra trebuie sa astepti ghidul la anumite ore si sa iesi tot odata cu el. Am intrat inauntru impreuna cu alti 40 de oameni, toti insetati de cunoastere si criptifenie (cuvant din dictionarul meu), dupa care ghidul a inchis poarta la suprafata. Ajunsi in beci, asta a inceput cu franceza lui dubioasa sa explice cum stau treburile in cripta, lucru facut de orice ghid constiincios.

Nu ca nu as fi inteles nimic, dar eu stiam cum stau lucrurile in cripta, deci mi-am continuat explorarea de unul singur. Faceam cate o poza, mai ma uitam prin locuri ascunse omului, mai ma gandeam; lucruri din astea specifice unui om din cripta. La un moment dat am observat ca sunt cam singur prin zona si ca becurile incep sa se stinga. M-am indreptat subit spre iesire si am dat nas in nas cu ghidul. Se intorcea dupa mine, dupa cat am inteles de la cei de afara. Cum am iesit am fost primit cu aplauze si bucurie ca nu m-am pierdut in intunecatele pivnite ale manastirii. Dupa ce iesisera toti, unul din ei informase ghidul ca “a ramas un baiat jos, facand poze”. Oricum le-am multumit pentru aplauze. Le meritam doar. Cum ar fi fost sa ma pierd intr-un muzeu? Trist, zic eu.

A 2-a situatie a fost un pic mai simpla. Dupa cum am zis in postul anterior, dimineata eram trezit la ora 10 de catre bulangiul hostelului, ora la care nu mai era deja nimeni in cladire. Ei, a 2-a zi, m-am trezit de buna voie cu vreo 5 minute inainte de ora 10. Bulangiul a venit la fix si mi-a zis sa termin in 10 minute ca trebuie sa inchida cladirea. Eu, om voinic si sprinten, am terminat in 5. Cand am iesit, a inceput sa aplaude. Si el si femeia de serviciu. Chior de somn, dar aplaudat, ce dreacu. Noroc!