#titlul corespunde unui anumit gen literar, va las sa-l identificati cu greu

Introducere
Vara asta mi-am petrecut o semi(luna) vacanta prin Turcia. 4 zile in Istanbul, 3 zile pe o insula din marea Marmara, Buyukada. In timpul vacantei am reusit sa public cate o poza in (aproape) fiecare zi, asa ca acum va voi povesti total random si fara sens niste intamplari, niste observatii pe care mi le-am notat undeva. Poate o sa pun si niste poze la un moment dat, ramane de vazut.

Povestiri din orasul Istanbul

Murat nu este doar un nume sau o stare
Daca pierdeti vremea ca si mine pe malul apei, veti vedea niste indivizi turci, fosti dusmani ai nostri, care stau aiurea langa o ghereta mica de lemn, de genul casutei unei garzi de la palatul din Londra. Singura treaba a lor este sa umple niste pahare cu muraturi si sa le vanda. Cu un euro, sau chiar mai putin, te poti bucura de un pahar zdravan de castraveti si varza murata, toate scaldate intr-o zeama produsa parca de zei; zeama de varza, desigur.

La cazinou in metrou
Daca nu aveti bani de cazinou, va recomand sa mergeti cu metroul in Istanbul. Nu veti avea nevoie de bilete, nu veti avea nevoie de cartela, nici de scanarea irisului, ci veti folosi niste jetoane. Fix ca alea de le uzam pe X-Men sau Printesa si Balaurul in cazinouri cand eram mici. Si ca sa va dau un sfat bun, dupa ce bagati un jeton stati acolo 10 secunde, poate castigati mai multe jetoane.

Marele bazar e mare
Ca sa iti placa marele bazar trebuie fie sa ai un fetis, fie sa fii creatura de mall. Vei fi impins, vei fi tras, iti va fi cald, te vei prafui, vei fi intepat, te vei plictisi, vei cheltui bani aiurea, iti vei aminti de Mircea cel Batran, vei simti nevoia sa pleci in micul bazar, in “spice” bazar, unde singurul lucru care te va deranja va fi mirosul puternic de condimente; asta in cazul in care ai alergie ca si mine.

Turcul si coada la bilete
Turcaletii au aproape cel mai prost sistem de vanzare a biletelor la muzee. Si la Palatul Topkapi si la Dolmabahce am asteptat intre o ora si jumtate si doua ore, in fata noastra aflandu-se nu mai mult de 40 de persoane. Nu este greu sa ceri un bilet, sa dai banii, sa primesti biletul si sa pleci, dar turcii au schemele lor. M-am dus langa cei de la casa sa vad ce se intampla si tot nu mi-am dat seama. Ce am vazut e ca fiecare turc sta la povesti cu casierul. Poate vrea reducere, poate vrea discount, poate vrea sa intre moca, habar nu am. Oricum, aveti timp de un ayran rece si un corn cat stati la coada.

Ce e al tau, e al meu
Vizita palatului Dolmabahce se face numai cu ghid. Cam lent dupa parerea mea, dar merita, auzi o groaza de povesti si legende. Afli ca acest tablou e din Romania, aceasta statuie e din Italia, acest candelabru e din Germania, acest covor e din Franta, aceasta piesa de mobila e din Elvetia. Ei zic ca le-au fost facute cadouri, dar eu ma cam indoiesc de asta

Ocazia de a merge cu autobuzul
Daca aveti nevoie sa mergeti cu autobuzul in Istanbul, nu va asteptati sa gasiti usor bilete. Acestea se vand doar la chioscurile de ziare, dar exista sansa sa nu mai aiba, sau chiar sa va ceara mai mult decat costa. Soferul de autobuz nu va poate vinde bilete, automate nu exista, “baietii cu bilete” nu stau pe strada pana seara tarziu si nici blatul nu il puteti face pentru ca intrati pe langa sofer. Puteti doar sa platiti un turc din autobuz sa foloseasca al lui card. Puteti negocia cu el desigur. Asta daca va intelegeti cu el.

Un alt mod de a sta la terasa
Stateam intr-o seara la o terasa, undeva la etaj. Priveam Istanbulul in zare, vorbeam cu prietena mea, cand vad ca toate mesele si scaunele de la strada dispar si oamenii raman cu paharele in mana, stand in picioare. Ciudat mod de a inchide terasa. Numai ca nu era asa. Pe strada trecea o patrula de politie. Cum au dat coltul, toate mesele si scaunele au reaparut, iar turcii s-au asezat. Se pare ca era o lege in timpul Ramadanului care interzicea terasele dupa ora 7 seara. Turcii s-au adaptat.

Sfaturi bune pe aeroport
Si daca nu ai apucat sa cumperi tot din bazar sau de pe strada, cand faci check-in-ul la aeroport un mesaj suav te cearta discret de undeva de deasupra ta: Do not forget to (fucking) shop!

Tramvaiul mic si rosu
In centrul centrului turcii au un tramvai mic si rosu care este intr-un continuu dute-vino. E vechi, e frumos si e mereu plin de oameni. Am inteles ca e gratuit si ca e o atractie turistica. Partea buna e ca nu opreste, deci trebuie sa te urci din mers; chiar si daca esti in costum si servieta. True story!

Mini Turcia
Daca mergeti ca si mine intr-o vacanta scurta in Turcia, nu veti avea timp sa o vedeti pe toate, desi merita. Asa ca eu, ca un sfatuitor bun ce sunt, va recomand sa vizitati parcul Miniaturk, unde veti avea ocazia sa vedeti multe locuri traditionale din tara kebabului regal. E aproape de Istanbul, la o aruncatura de autobuz.

Croaziera pe Bosfor
V-am spus mai jos ca e mai ieftin sa mergeti cu barca spre Buyukada decat pe Bosfor, dar si plimbarea pe Bosfor are farmecul ei. E un farmec secret.

Din moschee in moschee
Daca ajungeti in Turcia nu aveti cum sa ratati vreo moschee. Numai daca e ceata. Vizitati-le pe cele mari, pozati-le pe cele inchise, respectati oamenii din jurul lor. E o alta cultura, o alta viata, o sansa pentru noi romanii de a vedea ceva nou, ceva diferit.

Cisternele
Am fost doar intr-o cisterna (nu va ganditi la o masina), dar mi-ar fi placut sa merg in mai multe. Li se spune si palate scufundate si sunt foarte tari. Se afla sub pamant, sunt inundate, nu prea au lumina, sunt locul perfect de a scapa de zapusala de afara. Au si pesti vampiri.

Turcoaicele
No comment. In sensul bun.

Delicatese culinare
Kebab-ul e cam slabut in comparatie cu alte tari, te ia foamea instant. Inghetata e buna si o primesti cu scheme. Rahatul e rahat. Baclavalele sunt pentru fani. Eu nu sunt fan.

Cultura muzicala
Tineretul turc nu cred ca a auzit de Hagi si Popescu, dar de Inna si Alexandra da. Chiar si de Zaz, noua vedeta a turcilor. Ah, si nu veti scapa de manelele turcesti.

Povestiri de pe insula Buyukada

Pe valurile marii Marmara
Va recomand din proprie initiativa sa mergeti cu barca spre insulele de pe marea Marmara. Sunt 4 la numar cele populate, Buyukada si alte trei. Chiar daca nu vreti sa le vizitati, un bilet costa 1 euro, iar un drum dureaza o ora si jumatate. Este o alternativa buna a stramtorii Bosfor, care dureaza cam la fel, dar costa de la 10 euro in sus.
Turcul-arabo-grec si sfaturile lui
Cand am ajuns pe insula Buyukada am avut ceva dificultati in a gasi hotelul. Am cerut ajutorul unui batranel care juca table cu alti 4 batranei. A fost foarte amabil si ne-a condus personal pana la hotel, timp in care ne-a sfatuit sa nu mancam la restaurantele de la malul marii. Ne-a spus ca ne fura pe fata. Ca ne pot taxa 30 de euro pentru o sticla de apa, ca au 25% taxa de ospatar, ca mancarea e destul de proasta. Mosuletul era turc, plecat in Grecia de cativa zeci de ani, iar momentan lucra in Arabia Saudita. In Buyukada avea o casa de vacanta.

Phaetons
Pe insula nu au voie masinile, cu exceptia politiei, salvarii, pompierilor si masinilor de distributie. How cool is that? Strazile sunt impanzite de Phaetons, adica acele calesti trase de cai. Eu va recomand sa faceti turul lung al insulei, chiar merita. Costa vreo 10 euro de persoana, dar nu veti regreta. Nu va ganditi ca veti fi trasi in piept, acestea functioneaza ca si taxi-urile si au “meniul” la vedere.

La plaja
Insula are mai multe plaje, dar majoritatea nu sunt usor accesibile. Una singura este aproape de centru, restul sunt undeva pe insula, unde puteti ajunge fie pe jos daca aveti chef de mers, fie cu o caleasca, fie cu bicicleta, fie cu barca. Barca este cea mai ieftina pentru ca e gratis. Apartine de clubul care administreaza plaja, pentru ca oricum platiti intrarea. Noi am descoperit si o plaja secreta, de scoici. Gratuita, retrasa, cu apa curata. Daca vreti sa stiti unde e, dati-mi un mail

O calatorie spre mijlocul insulei
Pe insula se afla si o biserica ortodoxa, undeva in mijlocul / varful acesteia. Nu e un drum greu, dar pe caldura te cam rupe. Pe un pliant scria ca poti inchiria magarusi care sa te duca pana acolo. Nu ca m-ar fi deranjat sa merg pe jos, dar as fi vrut sa incerc experienta unui magarus. Din pacate nu i-am gasit, asa ca am mers pe jos. Poate dati voi de ei.

Yachturi, yachturi
Buyukada nu e Saint Tropez, dar cateva yacht-uri exista. Majoritatea celor pe care le-am vazut erau folosite pentru baie. Cam asa: parchezi yacht-ul undeva aproape de o plaja si sari in apa. Simplu si ieftin. Sau nu prea.

Cam atat pentru moment. La un moment dat voi posta si naratiunea vizuala.

Pe 1 octombrie, in mijlocul toamnei si fix acum doua luni, am prins ultimul weekend al verii, ultimul weekend neasteptat de cald. Si nu l-am prins oriunde, ci pe coasta Normandiei, in orasele Etretat si Fecamp.

Sunt doua orase mici, pasnice, unde vin frantuzoaicele si studentele Erasmus sa se bronzeze uniform si nu numai.

Etretat este principalul punct de atractie datorita stancilor uriase, una dintre ele avand forma unui elefant cu trompa in mare, si “falezei” naturale care probabil porneste din Belgia si se termina in Spania. Orasul este dotat cu locuinte vechi, plaje intinse si plaje secrete si iti inspira un miros puternic de menta la figurat.

Fecamp-ul este un port, este o statiune gen Constanta, este aproape de Etretat. Are un centru vechi fara oameni, chelneri prosti gramada si multe barci cu panze ce stau falnice la pozat. “Falezele” lui naturale sunt mai putin spectaculoase, dar merita umblate in lung si-n lat. Biserica din varful dealului si zona de belvedere din jurul ei constituie fructul din tort. Sunt si romani pe acolo; cu copii mici si biciclete.

Si daca v-am plictisit destul, lasati-ma sa descriu aceste orase cu ajutorul a 3 cuvinte: apa, aer si pamant. Asa cum se si vede in panoramele de mai jos.

Etretat

Fecamp

Stateam rezemat de un perete si asteptam trenul. Langa mine o tipa cu parul negru pe la vreo 25 de ani vorbea la telefon. Nu vorbea in romana. Era ceva rusa, croata, ceha. Din cand in cand ma mai uitam la ea ca sa imi dau seama ce limba e. Nu ca ar fi contat, dar eram curios. Imi place sa stiu ca pot sa recunosc o limba cand o aud.

De indata ce a terminat de vorbit, am intrebat-o: “Czech Republic?”. “Yes”, a zis tipa, dupa care mi-a zambit si a plecat. In acel moment s-a afisat pe ecrane linia la care ajungea trenul, asa ca m-am urnit si eu din loc. Nu am facut nici doi pasi, cand am observat ca buzunarul stang mi-e gol. Gol de portofel. In urma cu 5 minute era acolo. Sa fie oare tipa cu parul negru? Cum se afla la doar 10 metri in fata mea, m-am apropiat de ea si nu mare mi-a fost mirarea sa-mi vad portofelul in plasa ei albastra. L-am luat direct din plasa si am batut-o pe umar. Ea s-a oprit din mers, s-a intors la mine, mi-a zambit si mi-a spus ca probabil a cazut acolo, dupa care si-a continuat drumul.

N-am mai zis nimic si m-am urcat in tren. In acelasi in care s-a urcat si ea.

Dupa vreo 2 ore de somn pe tren am ajuns intr-un oras necunoscut de mine, unde au coborat toti pasagerii. Se pare ca era capat de linie. Am mers la casa de bilete sa intreb cand am urmatorul tren spre destinatia mea, iar raspunsul a venit scurt si la obiect: maine. M-am panicat. Trebuia sa merg la munca a doua zi, nu puteam sta aiurea in acel oras-sat-fantoma.

Am parasit cladirea garii albe prin partea din fata. N-am iesit bine pe usa, cand am realizat ca iar nu am portofelul. M-am panicat iar. Cehoaica tocmai iesea din cladire, asa ca am intrebat-o daca nu cumva e tot la ea. Mi-a dat un raspuns negativ, mi-a zambit si a trecut de mine doar ca sa se intoarca si sa imi dea portofelul. Mi-a spus ca am buzunarul cam larg si sa am grija sa nu il mai pierd inca o data. I-am multumit, cred, si mi-am pus portofelul alaturi de telefonul mobil in buzunarul de la geaca rosie. Mi-am agatat geaca langa o scara care ducea pe acoperisul garii si m-am asezat pe o banca.

In acel moment un prieten vechi de-al meu a aparut de nicaieri si m-a intrebat ce caut acolo, in acel oras-dubios. I-am raspuns ca nu as vrea sa stau aici, ca lucrez a doua zi si ca nu am tren de legatura. M-a intrebat deschis daca lucrez sambata. Hmm, a doua zi era sambata, deci nu lucram. Ma ingrijorasem degeaba, inutil.

Eram intr-un oras nou, cu un prieten vechi, asa ca ne-am decis sa mergem la plaja. Nu stiam ca exista o plaja acolo, dar nu stiam nici ca exista soare in acea zi, asa ca am purces. Aveam in rucsac o pereche de pantaloni scurti, asadar ne-am aruncat in marea albastra-verde. Apa era calda, nisipul era cald, grupul de oameni (cei pe care i-am intalnit acolo) era de treaba, am avut o zi frumoasa. Cand ne pregateam de plecare, mi-am dat seama ca imi uitasem geaca in gara, agatata de scara care ducea pe acoperisul garii.

Mi-am lasat rucsacul la prietenul meu si am fugit spre gara. L-am intrebat pe paznicul care se afla in fata cladirii daca nu cumva mi-a vazut geaca rosie. Mi-a zambit si m-a condus langa scara unde era agatata geaca. Totul era in regula. Am recuperat-o si mi-am asteptat prietenul insotit de prietenii lui.

Unul dintre ei ne-a invitat la un concert care avea loc in acel oras, in aceeasi seara. Am acceptat invitatia si am plecat spre locul cu pricina. Am ajuns la intrarea unei pesteri, unde se ingramadeau cateva sute de oameni. Eram foarte curios unde incap atatia, dar interiorul m-a uimit. Pe cata liniste era afara, pe atata galagie era inauntru. Am intrat intr-o sala subterana imensa, plina cu lumini albastre si verzi si peste 10 000 de oameni. Cand a inceput muzica, a aparut si fata cu parul negru.

Cateva prapastii bine delimitate dadeau locului un aer aparte, de vis.

Dupa mult timp in care am simtit din plin vremea buna si spiritul vacantei aici in Porto, revin cu impresii portugheze. Am simtit nevoia sa scriu intamplari din weekendul trecut, dintr-o excursie organizata pentru studentii Erasmus din Porto. Poate multi au auzit deja de Erasmus Network, dar pentru cei care nu a auzit, acestia sunt un grup de studenti care beneficiaza de sprijinul universitatii din care fac parte pentru a face mai usoara si mai frumoasa viata studentilor Erasmus.

Din fericire pentru mine, Porto este unul dintre multele orase din Europa in care ESN activeaza. Prin urmare, una din activitatile organizate de ei a fost o excursie in sudul Portugaliei, la un pret foarte bun pentru un student. Nu am avut cum sa rezist tentatiei. Prin urmare, m-am aflat si eu intr-unul din cele 2 autocare cu studenti care au parcurs Lisabona si s-a indreptat spre Albufeira, colindand coasta de vest a Iberiei.

Prima noapte am petrecut-o intr-un hostel pentru studenti, situat printre cladiri cu o arhitectura modernista, tendinta usor de remarcat pe aceste taramuri: unele inalte, cu corabii pe acoperis, altele in forma de evantai si alte forme geometrice greu de descris.

Seara incepe in Lisabona in aceeasi maniera cu cea din Porto: cutreierand strazile, vizitand barurile, discutand cu lumea in aer liber. La cat de mici sunt pub-urile in Portugalia, oamenii petrec cel mai mult timp afara, fiind o adevarata provocare sa parcurgi o strada dupa miezul noptii.

Trecand la alta pasiune de a mea, plajele, acestea sunt caracterizate aici cel mai mult prin simplitate si faptul ca majoritatea nu au fost invadate inca de turisti, sau mai precis de hotelieri si nebunia aferenta lor. Un peisaj salbatic si neatins de civilizatie este ideal pentru relaxare si meditatie, pentru volei cu prietenii si incercari esuate de a imi infrange frica de apa. Un weekend pe plaja, cunoscand lume noua din Brazilia, India, Tailanda, Mexic, impartasind experiente de viata si schimband poze traznite, dansand pe cele mai nebune ritmuri, alergand pe plaja si dormind cum se poate mai neconfortabil in autocar; cam asta a insemnat un weekend fain si implicit un set de amintiri unice.

Recitind textul tind sa cred ca exista riscul sa nu fiu tocmai coerenta. Este doar rezultatul faptului ca vorbesc partial in romana, foarte mult in engleza, iau cursuri de portugheza si folosesc spaniola pentru a ma descurca intr-o tara latina. Prin urmare, imi cer scuzele de rigoare