Dupa ce s-a innoptat, mosul a intrat peste baba in curte si i-a zis: “In seara asta am treaba, plec la padure.” Si-a luat sacul si-a plecat. Baba s-a uitat dupa el, a mai macinat putin in mamaliga si s-a culcat. Avea incredere in mos.

Nici nu a intrat bine in padure, cand iapa lui cea sura si cu coama pan’ la gura s-a oprit. I-a dat mosul un picior in coaste, un pumn in gat, a amenintat-o cu violul, iapa nimic. Statea de parca il astepta pe Stefan cel Mare si pe artistul Brancusi sa le faca o poza cum numai el stie.

Vazand acestea, al nostru mos a luat-o la picior, lasand bunatate de iapa cu tot cu sa in urma lui. Ii parea rau, dar stia ca nu va pati nimic, mereu ii facea asa. Era deja un hobby pentru ea. Dar sa lasam animalul, cum a facut-o si stapanul ei, si sa ne intoarcem la mos. Acesta inainta vioi ca un porumboi prin padurea cea neagra, dar mai mult verde din cauza lunii ce-l orbea pe eroul nostru.

In stanga liniste, in dreapta liniste, inainte o galagie de lumina. Jack, pentru ca asa il chema pe mos si ca sa nu ne repetam folosind “mos” la nesfarsit, si-a luat sacul in dinti si s-a indreptat spre locul de unde parca siroia niscaiva magie galbena. Nu au trecut mai mult de 2 ceasuri si in fata lui s-a ivit ceva neasteptat. O cabana cu geamuri, prin care se vedea o lumina galbena.

Curios de mic, Jack al nostru cel voinic si iute ca un pitic, s-a urcat pe o radacina de pin si si-a indreptat privirea spre interiorul cabanei. Acolo, la o masa, un tanar sedea alaturi de o tanara. Amandoi in frunza varstei, chipesi gen, cu privirile incruntate asupra mesei. Jucau poker.

Saracul Jack, fara iapa, fara cuvinte, fara pic de idei, s-a indreptat catre usa cabanei si a ezitat. Chiar in momentul acela un gand i-a strabatut capul “Nu ezita sa bati.” Motivat de acest gand subred, mosul Jack a batut. Tanarul s-a ridicat de la masa – oricum pierdea, s-a apropiat de usa si-a-ntrebat: “Tu esti Jackie?”. “Da mai frate. Am venit sa mi te sap, si sa-ti iau a ta fecioara cu cam ce-am si eu prin sac.”

Recunoscand parola, tanarul a deschis usa. La vazul mosului, cei 4 ochi ai celor 2 eroi au inceput sa lacrimeze. Tanara si-a cerut scuze si s-a dus la baie, pe motiv ca fasolea nu-i dadea pace in seara aceea.

Jack a pus sacul pe masa, l-a privit pe John, pentru ca asa il chema pe tanarul cel ager, si-a dat jos caciula, s-a descheiat la cojoc, s-a sters de sudoare, si i-a spus flacaului: “Na, si-acum sa te vad. Baga-ti cartile alea-n tolba si sa ne apucam de o treaba serioasa, caci asa i-am promis babei in timp ce macina la mamaliga si ma privea peste gard. Hai!”

(Va urma)

Povestea orasului Sinaia poate fi spusa cel mai bine intr-o noapte racoroasa de vara, sub cerul impietrit de stele pretioase, unde vapaile focului, fosnetul codrului si susurul paraului insotesc glasul molcom al povestitorului care istoriseste pentru prima data povestea acestui oras. Asa ca, draga cititorule, te invit sa intri cu ochii inchisi si sufletul deschis intr-o alta lume, diferita de cea ilustrata de necunoscatori, o lume pe care te invit sa ti-o construiesti si tu la final, de crezi de cuviinta.

Orasul acesta este unul sfant dragii mei. Si-a primit numele dupa Manastirea Sinaia, care la randul ei a fost denumita astfel dupa Sfintele Munte Sinai, de insusi Mihail Cantacuzino. Intrati cu sfiosenie in curtea manastirii, ascultati-i rugile, ascultati-i linistea si ganditi-va ca acest loc, acum cateva sute de ani, era incojurat doar de codrul cel verde si fiarele lui, unde haiducii se ascundeau de nedreptate si fara de lege.

Nu departe de acest loc sfant, mergand pe o alee pietruita ce poarta insemnele regale ale trecutului, se inalta falnic precum un stejar, castelul Peles. Nu va uitati la el ca la orice alt muzeu, fiti mandri ca il puteti admira, cinstiti-l cum se cuvine, caci acest castel este unul dintre cele mai rasunatoare monumente din intreaga Europa. Ascultati cantecul gradinilor, adulmecati mirosul vechi al interiorului, cititi-i versurile nescrise, descoperiti-i pasajele secrete, spuneti tuturor ca un vechi sat de munte a adapostit o creatie ce ne aduce faima noua, romanilor, oriunde ne va purta pasul in lumea aceasta larga.

Daca tot ati ajuns aici, haideti sa purcedem pe o alee aparte, o alee construita in mijlocul padurii, ce uneste castelul Peles de Poiana Stanii Regale. Urcati cu atentie, dar nu prea repede. Urcati usor si admirati privelistea, dar respectati muntele in acelasi timp. Odata ajunsi in Poiana, veti fi intampinati de un covor intins, verde – violet vara, galben – marioniu iarna, galben – verzui primavara, alb – argintiu iarna. Intindeti-va pe iarba, inchideti ochii, dati drumul gandurilor si priviti-l pe regele Carol sau pe Ferdinand imbracati in haine de gala, pe regina Maria sau Elisabeta purtand cele mai fine matasuri, cum petrec alaturi de invitatii lor distinsi, aici unde nimeni nu ii poate deranja; poate doar soimii ce scruteaza zarile.

Iubiti muntele feciorii mei. Muntele inseamna creatie, dar tot el poate insemna si sfarsitul. Tratati-l cu respect si va va raspunde cu aceeasi moneda. Beti un ceai cald la cota 1400, 1500 sau la 2000, strabateti cu grija drumul vechi al cotei, ascultati povestile salvamontistilor de la Varful cu Dor, mergeti in cautarea lacurilor secrete si tintarului hotilor, innoptati la Piatra Arsa si coborati inapoi spre oras pe valea cu acelasi nume. In tot acest timp, va rog sa tineti minte ca va aflati intr-o Rezervatie Naturala, un loc amenajat special pentru voi, care va roaga sa il tratati ca pe un frate, ci nu ca pe un dusman.

Coborati pe valea Pelesului si veti primi un suvenir pe care sa il luati cu voi acasa. Este aromat, racoros, va zambeste cand aveti nevoie, poate si susura, mai fosneste din cand in cand, dar e cuminte. Nu va spun care e, va las pe voi sa il descoperiti, pentru ca e diferit pentru fiecare persoana. Poate fi un con de brad sau poate fi o castana verde. Poate fi o ramura de alun sau poate fi un clovn al regelui. Poate fi o piatra rece sau poate fi o amintire. Nu fiti timizi, luati-l acasa.

Intrati in parcul Dimitrie Ghica – fiul domnitorului Grigore Dimitrie Ghica, nu oricine – dar nu pe intrarea principala, ci dinspre valea Pelesului, dupa cum ne duce itinerariul. Va las zece minute in fata micutului cimitir sa pastrati un moment de reculegere pentru eroii cazuti in lupta in timpul revolutiei.

Cititi povestea tunurilor, ganditi-va cum v-au modelat viata, si haideti spre Cazinoul din Sinaia, o cladire care adaposteste multe secrete. Unii spun ca se aseamana cu faimosul cazinou din Monte Carlo, dar va spun eu ca sunt numai povesti; este unic in lume. Pe vremuri aici se organizau activitati sociale pentru familia regala si invitatii acesteia, dar in timp cazinoul a devenit un loc folosit in scopuri umanitare; in prezent cladirea gazduieste conferinte, evenimente de clasa, intalniri, toate sub acelasi voal al timpului trecator. Ah, dragii mei, poate nu v-am spus, dar Cazinoul i-a avut ca invitati de onoare pe Alexandru Davila, Titu Maiorescu, George Enescu, despre care o sa va spun in curand mai multe; aici puteti gasi o colectie impresionanta de tablouri ale lui Nicolae Grigorescu. Ce placere!

Nu va sfiiti sa petreceti cateva ore in parcul in care doar ce ati intrat. Aleile pline de coniferi si castani, busturile oamenilor epocii, fantana arteziana, toate va vor prinde in mrejele lor si va vor sechestra in mijlocul naturii urbane. Muzeul Rezervatiei Naturale Bucegi va intampina cu bratele deschise pentru a descoperi ceea ce nu ati gasit in scurta plimbare pe munte. Este ultima piesa din puzzle-ul Bucegilor; sau aproape ultima, unele secrete nu se vor afla niciodata.

Haideti spre gara. Nu plecam, stati linistiti, ci doar va sfatuiesc sa admirati cu atentie arhitectura acestui loc si sa observati insemnele regale. Observati placuta comemorativa de pe unul din peretii cladirii, apartinand lui Ion Gheorghe Duca, fost ministru si prim-ministru al Romaniei, simbol trist, dar reprezentativ in acelasi timp. Daca aveti timp si vreti sa patrundeti si mai adanc in istorie, asteptati Orient Express-ul si mergeti mai departe sa vizitati frumusetile altor orase din Romania.

Va spuneam de George Enescu. Am avut onoarea, noi sinaienii, sa il avem printre noi multa vreme. Venea deseori pe aici, la inceput la chemarea reginei Elisabeta, apoi poate pentru ca ii placea si se simtea bine in mijlocul naturii. In casa pe care si-a construit-o aici, chiar la marginea padurii, a compus multe din operele lui, atat de celebre astazi. Vila “Luminis”, cum era denumita acum multi ani, se numeste astazi Casa Memoriala “George Enescu” si gazduieste multe dintre obiectele artistului, printre care si pianul acestuia. Frunza, apa, vant, sunet, arcus … intelegi voi.

Inainte de a incheia aceasta calatorie, sa va spun cate ceva despre centrul orasului. Luati-va partenera / ul de mana si cutreierati-l in lung si in lat. Opriti-va un minut in fata primariei elegante, admirati hotelurile marete, ce combina modernul cu clasicul, vizitati scolile si colegiul unde cei mici invata cum sa devina mari, ascultati oamenii istorisind povestile locului, luati cu voi acasa ce este mai frumos din oras si incercati sa descoperiti fiecare bucatica din Sinaia, pentru ca sunt multe de aflat.

O rugaciune, o manastire, un sat de munte, un adapost pentru haiduci, un loc de cinste pentru regi, un oras cu traditie, o poveste spusa la gura focului; a fost odata un sat de munte numit Podul Neagului; acum ii zice Sinaia.

P.S. Acest articol l-am inscris in concursul “Povestea orasului tau”, asa ca m-am gandit sa vi-l arat si voua

Se scoala Ion azi dimineata pe la 6 si 15 minute. Pune mana pe soba. Rece. Clantane din dinti o injuratura si o ia spre baie. Pune niste Colgate pe periuta si incepe sa-si lustruiasca zambetul ce ii apare in momentul in care realizeaza ca e ziua lui. E fericit. Asa de fericit incat pana sa se imbrace isi arunca in cuptor o saorma rece de aseara, pe care sa o ia cu el in drum spre munca.

Isi pune hainele de birou, un tricou cu o vaca hippioata si o pereche de blugi cu aere, aseaza frumos saorma intr-o punguta, dand-o in prealabil cu putin mustar fara hrean, dupa care ia sapa pe umar si iese pe usa. Zambeste la soare si striga din adancul sufletului “La multi ani, ma Ioane!”, dand din neatentie cu sapa in interfonul blocului. “Pf, l-am stricat si p’asta. Bine ca nu m-a vazut nimeni”, gandeste Ion urcandu-se in masina.

Traficul romanesc ii da lui Ion timp sa isi termine in liniste saorma pana la birou, reusind chiar sa arunce punguta in care a fost impachetata, fix in mijlocul unei intersectii mai mari. Constient fiind ca este ziua lui, isi propune sa petreaca toata ziua, asa ca da maneaua la maxim in masina. Zambeste in oglinda si isi pune ochelarii de soare in caz ca se va opri ploaia in scurta vreme.

Le multumeste celorlalti soferi care ii ureaza “La multi ani”, chiar daca el nu le aude urarile din cauza muzicii. Uneori are impresia ca vorbele lor se termina in “ma-tii”, dar subconstientul il convinge ca nu poate fi adevarat.

Ajuns la birou, este pupat, cantat, ba chiar bagat in seama, lucru ce rar i se intampla lui Ion. Ba chiar are voie sa ramana cu ochelarii de soare la ochi si este lasat sa faca strategia de marketing a companiei pe hi5, fara alt + tab de data asta. Asa de fericit este Ion incat da fuga la colt sa cumpere ceva pentru ai lui colegi. Cum toate bomboanele de ciocolata i se par a fi expirate, Ion le ia niste Eugenii proaspete, ca ieri scoase din sac.

Dupa opt ore pe hi5 si una pe google ca sa gaseasca hi5-ul, Ion da sa plece. Cand sa iasa pe usa este abordat de cel mai bun coleg al lui, care astazi este vocea intregii echipe. Sfios si cu bucatele de Eugenie intre dinti, il intreaba cand si unde se intalnesc diseara ca sa il serbeze. Auzind acestea, Ion o ia la fuga pe scari, mai mai sa se impiedice de sapa ce o lasase langa usa de la intrare a cladirii de birouri.

Ajuns la masina, gaseste un morman de Eugenii atat pe masina cat si pe langa. Fericit nevoie mare de descoperirea facuta, le baga in portbagaj si demareaza in tromba spre casa. In fata blocului isi vede vecinii adunati pe langa interfon, certandu-se nevoie mare. Cu sapa pe umar, Ion se da jos din masina si imparte Eugenii tuturor, spunandu-le ca este ziua lui. Acestia ii ureaza toate cele bune si il anunta ca un dobitoc le-a stricat interfonul.

Ion zambeste, mai arunca o data sapa pe umar si intra in casa. Intra in baie, se uita in oglinda si isi da jos ochelarii de soare pentru a se pregati de club ca in fiecare an de ziua lui.

El este Ion. Taran de oras.

P.S. Ion nu este un nume, ci doar un comportament.

Cand a intrat in padure, frunzele s-au oprit din fosnit. Privighetoarea din brad si-a sters lacrima din coltul ochiului si si-a luat zborul. Bursucul din scorbura s-a retras timid alaturi de bursuca lui. Papadia a incercat sa isi ascunda petalele galbene de ceea ce va urma. Doar vantul mai indraznea sa deranjeze linistea ce se instaurase cu asa mare repeziciune peste intregul taram.

Cand a ajuns la lac s-a dezbracat, si-a strans pletele, si-a intins bratele, si a sarit! Soarele o facea sa semene cu o umbra ce zbura printre norii ingreunati de trecut. Inainta cu viteza unui ghepard flamand ce isi prinsese prada in propriul orizont. O singura miscare gresita i-ar fi fost fatala. Fusese invatata bine. Nu oricine putea patrunde in templul gandurilor.

Dar ea a putut. Nu avea altceva in fata ochilor. Stia ca nu va intampina niciun pericol daca va urma exact planul initial. Important era doar sa intre. Si-a facut loc printre gandurile plutitoare, a dat la o parte scoicile negre ce incercau sa o opreasca din aventura ei, a inchis ochii atunci cand trebuia. A ajuns.

Si-a tras rasuflarea, si-a desprins parul, si a zambit. Era singura in pestera. Ajunsese in templu. A zambit iar. In fata ei se afla o oglinda mare, cat ea de inalta. Atat. Ce ii trebuia mai mult? Pentru oglinda asta muncise toata viata. Ca sa ajunga la ea a cerut ajutorul batranilor. Pentru a se oglindi in ea a cerut sfatul prietenilor. A zambit iar. Stia ca dupa ce va sari, numele ii va ramane imprimat pentru a aparea in visele celor ca ea.

Si-a facut curaj, a zambit iar si a sarit. Intr-o secunda a disparut, timp in care o raza de lumina a iesit din oglinda. Cand raza a disparut si ea, un singur cuvant a ramas intiparit: Dorinta!

Cand m-am mutat in Chartres, am fost primit la catedrala de catre un preot. Am aflat ulterior ca el avea grija de oras, el avea grija de catedrala, el conducea orasul. Mi-a dat o camera de dormit in aripa de est a catedralei. Eram singur acolo, dar nu parea sa ma deranjeze acest lucru.

M-a rugat sa inspectez tunele de sub oras, pentru a vedea daca merita sa le promovam turistilor. Am coborat printr-un pasaj ascuns din beciul catedralei, cu frontala pe cap, si mi-am inceput plimbarea. Erau intunecate si friguroase, dar aveau o frumusete aparte. Arcadele mari ofereau o imagine extraordinara la lumina slaba a frontalei. Desi erau acolo de cateva sute de ani, nimic nu era daramat, totul fiind intr-o stare perfecta. Se puteau citi chiar si scrierile vechi de pe pereti. Mai mult decat atat, totul era extrem de curat, niciun sobolan sau paianjen nefacandu-si casa in acea zona.

Dupa o ora de plimbat am iesit la suprafata. M-am intalnit cu preotul si i-am povestit ce am gasit sub oras. Parea incantat. M-a invitat la o festivitate special organizata pentru locuitorii orasului, in aripa de nord a catedralei. Fiind prea multa lume, am decis sa mai dau o tura prin oras.

In dreptul unui pod m-am intalnit cu un pescar. Am inceput sa vorbim despre ceea ce se poate face in Chartres, despre tunele de sub oras, despre viata in general. La un moment dat m-a intrebat ce vreau sa pun in newsletter-ul pe care il voi trimite luna aceasta locuitorilor Frantei. Ah, nu v-am spus, jobul meu in Chartres era sa ma ocup de promovarea orasului. Ce job fain!

Cand a intrat in incapere un miros greu l-a izbit in nas, in nari, in ochi. Nu stia daca sa planga, sa stranute, sau sa isi sufle nasul. Ferestrele inchise straluceau sub razele soarelui ce abia isi facuse loc printre stelele ingramadite una intr-alta. Telefoanele stateau linistite in furci. Unde altundeva ar fi putut sta?

A deschis geamul si a lasat lumina sa intre in camera pustie. O raza de soare a inviat incaperea. Marul de pe masa incepuse sa danseze, haina din cui sa vibreze. Pana si soarecele de pe birou incepuse sa roada la tastatura. Ce prost! Tastatura nu e branza. Nici branza nu e branza. Branza e sconcs. Ce bine ca soarecele nu rodea un sconcs!

Orele au inceput sa treaca, nevrand sub niciun chip sa stea. Ce hoate. De ce nu ar fi stat si ele o secunda? Sau o ora poate. El mai casca, mai lua o gura de apa, mai respira o raza de soare. Ce altceva era de facut? Nimeni nu il deranja, nimeni nu indraznea sa ii perturbe starea de liniste si de relaxare. Cand soarele a renuntat sa mai redea umbre, a mancat si el ceva. Trebuia. Asa traiesc oamenii. A vazut el un documentar pe Discovery asa ca s-a decis sa manance. Ce obicei ciudat! Nu ar trebui sa existe mancatul singur. Provoaca singuratate si gandire. Ca si locuitul de unul singur de altfel.

Cand umbrele si-au facut aparitia totul s-a oprit. Sau aproape totul. Telefoanele au incetat, marul s-a oprit din dansat, haina din vibrat. Soarecele era lesinat pe podea. Inghitise tasta R si se resetase. Doar el mai continua sa miste. El, adica nu soarecele. Logic. Era o fiinta umana. Vazand ca nimeni in jurul lui nu mai avea chef de munca, a plecat. A plecat de unul singur ca si cand a venit. Si-a dat seama ce vineri excelenta a petrecut singur in birou. Si-a dat seama!