Acum ceva ani lucram impreuna cu un prieten in cadrul unei edituri. Aveam birourile apropiate, dar despartite de un geam. La un moment dat m-am uitat la el. Statea. Ca orice om. L-am lasat sa stea si mi-am continuat treaba.

In minutul urmator sefa intra in birou:

“Paul (nume fictiv), de ce nu lucrezi?”, zice ea pe un ton ridicat.
“Pai, nu prea am nimic de facut”, raspunde el pe un ton lejer.
“Cum nu? Ai terminat A, B, C, … Z?”
“Da, am terminat.”
“Atunci fa-ti curat pe birou. Nu mai sta degeaba”, zice ea si iese pe usa.

Concluzia
Sloganul sefilor: Daca nu ai nimic de facut, fa ceva!

A fost o zi lunga, plina de alergatura, dar care s-a terminat cu un eveniment bine organizat din toate punctele de vedere. O mica impresie despre zilele astea doua in Madrid va urma in curand. Pozele vor aparea si ele. Oricum or sa ma oblige cei de la munca sa le procesez, asa ca le voi posta pe blog inainte.

Acum stau. Nu fac nimic. Sunt cu 2 membri BEST. Alti 2 sau 3 vor veni in curand. Imi era cam dor de o intalnire cu BESTani, asa ca va las. O seara faina!

Daca aveti prieteni ce invata in Grenoble si vreti vreodata sa ii vizitati, ganditi-va dinainte ca o sa fiti mintiti. Pregatiti-va glumele proaste, rasul ironic si cheful de distractie, si porniti spre La Tronche. Cum am facut si eu acum 2 weekenduri:

Ioana invata in Grenoble. Impreuna cu Adi si Moldo ne-am urcat in tren si am purces spre ea. TGV-ul merge indeajuns de repede cat sa iti provoace dureri acceptabile de cap. Asta in cazul in care esti fata! [glumesc Adi cred] Dupa ce soarele apusese ca in fiecare zi, am aterizat si noi in gara pustie din Grenoble. Ajunsi acolo, am purces cu Ioana pe jos, spre caminul ei, fiind asigurati ca nu e foarte departe, si ca oricum merita plimbarea.

Orasul era aproape la fel de pustiu ca si gara. O mana de turisti inca mai colindau strazile, lasandu-i pe aurolaci sa se distreze de unii singuri prin gara. Cand am ajuns prin centrul orasului, Ioana ne-a aratat caminele in care stateau niste colegi de ai ei. Ne-a subliniat faptul ca ei sunt mai izolati, si ca de aia stateau in acele camine. Ni s-a facut un pic mila de ei. Cum sa vii sa inveti in alt oras si sa te izoleze facultatea. Uf! Atunci ne-am dat seama ca nu suntem in centru. Daca ai ei colegi erau izolati, nu se putea sa fim in centru.

Dupa inca vreo 20 de minute, cladirile au inceput sa se piarda. Sa dispara! Oamenii deja erau inlocuiti de catre caini, iar masinile de carute (exagerez stiu ). Atunci un semn mare de circulatie ne-a aparut. Tocmai ieseam din Grenoble si intram in alt orasel, La Tronche. Atunci ne-am dat seama de 2 lucruri:

- caminul in care statea Ioana nu era chiar asa departe de gara, dupa cum ne-a si zis. Nu era nici macar in oras, ci chiar departe in afara lui.
- cuvantul izolati are alt sens in Franta. Studentii ce locuiau in mijlocul orasului erau cei izolati, pe cand cei ce stateau in afara lui, erau aia de stateau in centru. Centrul ala din afara orasului.

Ati inteles nu? Hai ca o sa postez si ceva poze de prin Grenoble, ca prin La Tronche nu prea am avut ce poza. Oricum mica excursie a meritat, chiar daca am fost izolati!

Ne-am dus miercuri seara la o partida de Laser Tag. Jocul este putin diferit fata de paintball sau airsoft, dar are avantajele lui. Merge jucat de pasionatii Quake sau Doom, el desfasurandu-se intr-o incapere intunecata, plina de labirinturi si lumini dubioase (dar fara monstrii bineinteles). Partea buna e ca nu poti obtine in urma lui nicio vanataie de la impuscaturi. Daca esti increzator in vederea ta si rupi vreo scara cu genunchiul sau vreun perete cu fata, deja devine alta treaba.

Ne-am strans la inceput vreo 17 flacai cu privirea vesela si joc de picioare avansat. Adica politehnisti. Am intrat plini de ura si dornici de masacru si am iesit plini de transpiratie si dornici de servetele umede. Asa, barbateste. In timpul jocului am fost nemilosi insa. Ne-am murdarit genunchii de praf, am speriat paianjenii de pe la colturi, am deranjat treptele scarilor cu cate un genunchi bine infipt in ele, am umezit peretii cu broboanele de sudoare de pe fruntea noastra. Adrenalina, ce mai!

Nu este cel mai spectaculos joc, dar este relaxant si merita jucat cu prietenii. Pentru cei ce nu stiu, ai la dispozitie o vesta cu beculete si un pistol cu laser. Actiunea se desfasoara intr-o sala intunecata, unde scopul tau este de a-l atinge pe adversar in diversele locuri ale vestei, pentru a-l “omori” si a castiga puncte.

Am fost acolo cu prietenii de facultate, prieteni ai acestora, si niste prieteni din BEST. E un joc pentru prieteni adica. Multumesc tuturor celor care au participat. Abia astept o noua runda de Laser Tag. Poate intre timp casapesc pe aici niste romantici, desi nu cred ca se distreaza ei asa fain. Salut!

Dupa cum va spuneam saptamana trecuta, am fost plecat acasa cateva zile, unde mi-am petrecut 99% din timp in mediul offline. Urmeaza sa scriu despre:

- O calatorie pe tren cu un japonez de 77 de ani
- Quest-ul BEST prin Bucurestiul vechi
- Noul obiectiv si primele portrete facute cu ajutorul lui
- Seara de Laser Tag cu membrii BEST, colegii de facultate si prietenii lor
- Scurta plimbare prin Sinaia
- Altele (ca sa va si surprind cu ceva )

O seara faina!

Categoric cele mai frumoase amintiri din perioada de studentie din Porto sunt serile petrecute in “Woodhouse”.

Woodhouse numesc casa in care locuiesc de cand am sosit in Porto, in care m-am imprietenit neasteptat de bine cu toti cei care locuiesc in ea: 3 slovaci, 2 austrieci, 1 italian, 1 englezoaica, 1 brazilianca si o foarte buna prietena de-a mea, colega de facultate. Woodhouse este de fapt strada pe care locuim, dar numele se potriveste ca o manusa casei pe care deja o indragim, desi in fiecare zi ceva se strica sau devine total nefunctional.

Spre rusinea fetelor din casa, sau nu, toti baietii stiu sa gateasca, in special italianul, care ne-a incantat cu o varietate nesfarsita de paste. Decizia de a cina impreuna vine ad-hoc, cumparaturile se fac instantaneu intr-un hypermarket langa stadionul Dragao (FC Porto – pentru necunoscatori ) dupa care revenim in bucatarie, unde din fericire incapem cu totii si ne facem mai mult sau mai putin utili. Farmecul apare atunci cand se gateste, cand ciocnim un pahar de vin de Porto, cand ne uitam la desene animate, cand cantam la chitara cu brazilienii, cand jucam tot felul de jocuri, cand ne prinde dimineata in sufragerie si ne trezim cu o bataie cu apa.

Ce poate fi mai frumos decat sa faci asta de cate ori ai chef si sa fie atat de natural incat ti-ar placea sa nu se mai termine niciodata perioada asta, in care esti pe cont propriu, fara responsabilitati si inconjurat de prieteni?

In weekendul asta am aflat niste lucruri foarte interesante despre garsoniera in care locuiesc, pe care poate nu le-as fi aflat niciodata daca nu eram vizitat de prieteni:

- daca dormi pe lat curentul se izbeste de tine, deci iti este mai cald decat daca ai dormi pe lung (ms Jojo)
- in pat incap lejer 4 persoane (deci in camera incap 6, daca pun si salteaua la bataie)
- sistemul de inchidere al geamului nu este chiar pe intelesul tuturor viitorilor ingineri politehnisti (gen Ioana)
- frigiderul meu este intotdeauna “plin” de bunatati (Ioana & Jojo)
- se pot incarca in acelasi timp 6 dispozitive electronice (Ioana reloaded)

Sunt curios ce o sa mai descopar data viitoare cand primesc vizitatori Va astept in numar cat mai mare, sa descoperim impreuna misterele conacului meu. O seara faina!

Dupa mult timp in care am simtit din plin vremea buna si spiritul vacantei aici in Porto, revin cu impresii portugheze. Am simtit nevoia sa scriu intamplari din weekendul trecut, dintr-o excursie organizata pentru studentii Erasmus din Porto. Poate multi au auzit deja de Erasmus Network, dar pentru cei care nu a auzit, acestia sunt un grup de studenti care beneficiaza de sprijinul universitatii din care fac parte pentru a face mai usoara si mai frumoasa viata studentilor Erasmus.

Din fericire pentru mine, Porto este unul dintre multele orase din Europa in care ESN activeaza. Prin urmare, una din activitatile organizate de ei a fost o excursie in sudul Portugaliei, la un pret foarte bun pentru un student. Nu am avut cum sa rezist tentatiei. Prin urmare, m-am aflat si eu intr-unul din cele 2 autocare cu studenti care au parcurs Lisabona si s-a indreptat spre Albufeira, colindand coasta de vest a Iberiei.

Prima noapte am petrecut-o intr-un hostel pentru studenti, situat printre cladiri cu o arhitectura modernista, tendinta usor de remarcat pe aceste taramuri: unele inalte, cu corabii pe acoperis, altele in forma de evantai si alte forme geometrice greu de descris.

Seara incepe in Lisabona in aceeasi maniera cu cea din Porto: cutreierand strazile, vizitand barurile, discutand cu lumea in aer liber. La cat de mici sunt pub-urile in Portugalia, oamenii petrec cel mai mult timp afara, fiind o adevarata provocare sa parcurgi o strada dupa miezul noptii.

Trecand la alta pasiune de a mea, plajele, acestea sunt caracterizate aici cel mai mult prin simplitate si faptul ca majoritatea nu au fost invadate inca de turisti, sau mai precis de hotelieri si nebunia aferenta lor. Un peisaj salbatic si neatins de civilizatie este ideal pentru relaxare si meditatie, pentru volei cu prietenii si incercari esuate de a imi infrange frica de apa. Un weekend pe plaja, cunoscand lume noua din Brazilia, India, Tailanda, Mexic, impartasind experiente de viata si schimband poze traznite, dansand pe cele mai nebune ritmuri, alergand pe plaja si dormind cum se poate mai neconfortabil in autocar; cam asta a insemnat un weekend fain si implicit un set de amintiri unice.

Recitind textul tind sa cred ca exista riscul sa nu fiu tocmai coerenta. Este doar rezultatul faptului ca vorbesc partial in romana, foarte mult in engleza, iau cursuri de portugheza si folosesc spaniola pentru a ma descurca intr-o tara latina. Prin urmare, imi cer scuzele de rigoare

Sau pe unde am vrea sa ajungem astazi (eu, Moldo, Adi, Ioana, Jojo):

Pe la Sacre Coeur
Pe malul Senei
American Church
Sper ca nu la d’Orsay
Louvre si vecinii
Pe langa turn

Sper sa pot surprinde cat mai bine in poze, atmosfera pariziana de unu mai. Vedem diseara ce a iesit. O zi faina!

Mai tineti minte cum se juca “rishca”? In Sinaia asa i se zicea. E posibil sa aiba un nume diferit in alte parti ale tarii. Era jocul acela cu “shtantze”, cercuri de metal sau bani nefolositi. Ni le aduceau parintii de la uzina, de obicei. Erau niste resturi de materiale. Nefolositoare lor. Pentru noi insa niste aducatoare de faima. Ce fericiti eram cand primeam o punga de stante. Sau “elefantzei” cum obisnuiam sa ii clasificam. Dupa marime, culoare, grosime. Il jucam in 3 variante: gropita, liniuta si incalecatea.

La gropita castigai daca bagai toate stantele in gropita. Normal. Era o gaura facuta fie in scara de bloc (daca aveai noroc sa ai asa ceva), fie in pamant. Le aruncai de la o distanta de vreo 2 – 3 metri, iar apoi cu diverse tehnici ale degetelor, trebuia sa le introduci in gaura. Trebuia antrenament ca sa dobandesti aceste tehnici. Zile intregi de frecat degetele de pupitru. Creat strategii, gandit tutoriale. Ales degetul de sustinere, cel de foc, cel de frecat menta. O intreaga arta. Si cand ajungeai “pe teren” incepeai sa injuri, sa te certi, sa te bati. Totul pentru niste motive destul de intemeiate normal. “Te fac o risca mah? Te tine?”, erau cuvintele de unde incepea totul. Nu mai conta nimic. Vroiai sa fii cel mai tare, cel mai smecher din bloc.

Liniuta avea niste reguli simple. Aruncai banutul spre o linie. Cel care era cel mai aproape castiga. Acest joc era folosit in momente cheie. Scopul principal era de a detensiona atmosfera. Ceva de genul “Bah hai sa jucam liniuta, ca ma c*c pe voi cu norocul vostru!”. De obicei aici se terminau toate disputele. Iti luai inapoi banii pierduti si plecai acasa. Multumit ca nu ai buzunarul gol. Nu erai cel mai tare dar nici cel mai prost de pe scara.

Incalecatea era altceva. O jucam atunci cand nu aveam chef de celelalte doua de mai sus. Ca regula de joc, stateam 2 – 4 copii intr-un cerc si dadeam drumul la stante de la o distanta de 1m. Cand incalecai ceva, luai tot ce era jos pana in acel moment. Simplu. Era considerat relaxant si lipsit de dispute. Era jucat si de fete. Le auzeai pe scara “Te-am incalecat fata!” Iti dadeai coate cu partenerii de risca, si incepeai sa faci diverse glume pe seama lor. De cele mai multe ori, proaste. Glumele.

Nu o sa incep acum sa zic despre copilarie, noua generatie, prostii de astea. Nu are rost. Poate cineva mai joaca acest joc, undeva pe langa o scara de bloc. O sa povestesc ceva intamplari in curand. Noroc!