Azi dimineata in autobuz, inghesuiala mare. Langa mine o frantuzoaica de culoare si vreo 3 romanasi la vreo 10 ani, de aceeasi culoare. Copii stateau de vorba, nu incurcau pe nimeni. Frantuzoaica isi dadea coate, se impingea in ei, parca o nascuse ma-sa in autobuzul ala.

Unul dintre copii incepe o conversatie intr-o franceza perfecta cu tipa cu pricina, rugand-o sa nu se mai impinga. Auzind acestea, nebuna incepe sa urle ca din gura de vita. Il face pe copil nesimtit, ii spune ca nici macar francez nu e si il intreaba cum de isi permite sa ii atraga ei atentia.

Atunci copilul, calm si cu zambetul pe buze: Pai tu esti din Africa

Cand am plecat vineri spre Romania am luat cu mine un tablou, cadou de ziua mamei mele. Cum nu avea dimensiunile potrivite pentru un bagaj de mana (90×50 cm), am inceput de joi seara sa ma interesez cum l-as putea transporta in siguranta.

Am sunat la Uizer, la un numar ce taxa cu 1 euro minutul, ca doar isi respecta clientii. Mi-a raspuns una cu un sictir pe ea de parca mestecase toata ziua peste lesinat. I-am explicat in detaliu despre ce este vorba, dupa care, apeland la cunostintele ei in materie de tablouri pe avion, mi-a zis:

“E simplu. Trebuie sa mai cumparati un loc.”
“Acum? In ultima zi?”
“Da. Alta modalitate nu exista.”

M-am oprit un pic sa ma gandesc. Doar o faceam pe banii mei. Daca eu am locul rezervat in zona de urgenta, pe care am platit mai mult, trebuie sa ii iau si tabloului la fel? Sau ii cumpar un loc normal si il las singur, undeva in spate?

“Doamna, dar daca il pun la cala si platesc inca un bagaj?”
“Nu va garantam ca ajunge intreg.”
“Mai dau un ban in plus si puneti pe el eticheta de obiect fragil. Nu merge asa?”
“Nu merge. Nu va garantam.”

I-am zis salut si i-am inchis la soricioaica. Vroiam doar sa imi ofere niste optiuni valabile, nu sa imi vorbeasca de parca eram platit de ei sa zbor cu Uizul. Am injurat-o de test vreo 2 minute dupa care m-am culcat. Ma hotarasem sa ma descurc eu cu tabloul direct pe aeroport. Eram pregatit chiar sa il dau jos de pe rama si sa il fac sul, dupa cum ma sfatuisera niste prieteni.

Cand am ajuns de dimineata, eram pregatit de orice. I-as fi cumparat chiar si un alt loc. Langa mine. Sa nu stea singur. L-am aratat tipei de la check-in.

“Pare ok. Stati sa dau un telefon”, zice ea. Deja ma gandeam ca o suna pe soricioaica de azi noapte sa ii ceara sfaturi.
“Bine. Stau”, zic eu si iau o gura de jeleu.
“Este in regula. Il puteti lua cu dvs”, adauga ea.
“Serios?”, intreb eu socat.
“Da.”

Cu zambetul pe buze am inaintat spre controlul de securitate. Nu imi venea sa cred ca totul a mers asa usor. Ajuns acolo, ma opreste un politai:

“Nu aveti voie cu el pe avion”, imi explica el.
“Pai, tipa de la Uiz a zis ca e ok”, ii zic eu.
“Nu e. Trebuie sa il inregistrati ca baja de cala”, a adaugat el.

Cu jumatate de zambet, m-am intors la ea. O vazusem de treaba, deci ma gandeam ca imi garanteaza ca eticheta “FRAGILE” va fi citita de toata lumea. I-am explicat care e treaba.

“Haideti cu mine”, zise ea indreptandu-se spre politai.
“E coada cam mare acum”, ii zic eu uitandu-ma la zecile de oameni ce aparusera brusc in fata mea.
“Nu e problema, haideti in fata”.

I-a explicat tipa care este situatia, ca e avionul lor si ca ei imi dau voie cu el. Politaiul a zis ok si m-a bagat in fata. Zambetul si-a redobandit zambetimea.

In avion totul a mers ok. Tabloul a stat sus langa rucsac. Nici nu a fost nevoie sa il pun pe scaun. Nu platisem pentru el, deci nu putea calatori ca ceilalti pasageri. Ar trebui sa o sun pe soricioaica sa ii fac un update la clasicile raspunsuri pe care le da oricarui client. Ca si bulangii de la Cosmote, ca tot mi-am adus aminte de ei. Salut!

Cum ziceam in postul anterior, am o intalnire cu o proasta de la agentie. O sa vedeti de ce o numesc asa. La telefon ii spune colegei sa merg la ei, sa vorbim fata in fata, ca imi prezinta ea mai multe oferte din zona unde lucrez. Ma uit pe harta si fixez diagonala. La capatul ei e agentia. In celalalta parte a Parisului. Asta e, merg, trebuie sa ma mut undeva. Ma astept sa stam la o masa, cu o harta in fata (fie ea pe laptop sau pe hartie) si sa analizam diverse oferte. Nu e asa.

Ajung la sediul proastei si intru. Astept 10 minute, ca am 2 persoane in fata. Ea, in spatele ghiseului. Ciudat loc de intalnire. Ii explic cine sunt, dar nu apuc sa ii spun ce vreau. Ea incepe cu o engleza bruiata, si ma intreaba ce vreau exact. Ca la telefon, ii spun ca as vrea ceva in zona M. Nu are. Am ramas mut. O mai intreb o data si ii arat si pe harta zona. Nu are. Ma calmez un pic, si o rog sa caute alte oferte. Si ea, ca si mine, cauta pe acelasi site pe care cautam si eu. De ce oare m-o fi pus sa vin atata drum nu stiu. Trebuie sa fie o explicatie.

Imediat proasta imi propune altceva. O garsoniera la 50 km de Paris. Zice ea (proasta) ca e un autobuz direct spre servici. Bah da-o dreacu. Iar am ramas mut. A 2-a oara in 5 minute. O intreb daca are mai aproape. Proasta fiind, zice nu. Dar in Paris? Intreb eu. Aaa, acolo avem multe. Bun, hai sa le vedem. Ma calmez iar. A 2-a oara in 5 minute. Si atunci arunca proasta cu bomba. Trebuie sa platiti 250 de euro ca sa vi le arat. Politica firmei. Pai f*(* – ii g&* #$^# – ii nu puteai sa imi spui asta la telefon? Calmat, mut cum eram (a 3-a oara) o intreb daca le pot vedea si daca nu platesc. Nu se poate. Ma uit la ea, la proasta, si ma calmez iar. Ea se uita la mine cu ochii ei de broasca si zambeste. Plec, ce sa mai fac. Mut.

Toata povestea asta parca a fost ca un deja vu pentru mine. Sigur mi s-a intamplat undeva in Romania acelasi lucru. Poate nu numai mie. Sper sa nu faca si ea greva maine (imediat vorbim si despre asta). Ii inteleg pe unii ca fac, dar sa fi si proasta sa faci si greva parca e cam mult. Hai noroc!