1 cent, 2 centi, 5 centi, 10, centi, 20 de centi, 50 de centi, 1 euro, 2 euro. Toate monedele astea sunt folosite destul de des in tarile in care Euro este la putere. Primesti rest pana la ultimul cent, poti cumpara cu ele (monedele) de cele mai multe ori fara sa primesti vreo privire sau vreo injuratura peste fata. Cu toate astea, exista si exceptii. Unele mai amuzante ca altele.

Vanzatorul (amuzant) de hot dog

Ma plimbam prin Amsterdam intr-o zi cu soare, cand, ce sa vezi, soc. Mi s-a facut foame. Am ochit o toneta de hot dog american si m-am asezat la coada. Am scos portofelul si m-am apucat sa imi numar centii care se stransesera intr-un mod haotic in buzunarul meu. Aveam vreo 30 de monede rosii, toate insumand putin peste 1 euro.

Am plusat cu inca un euro si am cerut un hot dog. In timp ce imi numara banii, vanzatorul m-a intrebat pe un ton vesel, glumet: “Canti cumva pe strada? Ce instrument ai?”. Mi-a zambit, i-am zambit si-am plecat. Sa tot strang maruntis pentru astfel de vorbe de duh

Casiera (idioata) din minimarket

Langa birou avem un minimarket de unde ne facem cumparaturile zi de zi. Ca in orice magazin care se respecta, exista si acolo o vanzatoare putin batuta in cap, genul de femeie careia niciodata nu ii convine nimic. Are un job super stresant si dinamic, deci trebuie sa o intelegem.

Cand merg sa imi cumpar apa, de fiecare data imi spune ca nu are marunt. Isi trage fata de vitel flamand si se uita la mine de parca as trebui sa-i produc monede pe loc. Mi s-a intamplat chiar sa ma puna sa folosesc cardul pentru o sticla de 20 de centi.

Ieri mi-am spart pusculita, am luat vreo 30 de monede de 1 si 2 centi si m-am dus sa imi cumpar apa. Nu intentionam sa ii folosesc neaparat, dar coincidenta a facut sa fie de serviciu vitelul, care exact in momentul ala il certa pe un tip din fata mea ca nu are marunt. Ala nici macar nu vorbea franceza, dar ea insista si insista, ce iarba ma-sii.

Eu am ajuns la casa, ea a intins mana, eu i-am varsat intreaga suma printre degete. S-a uitat la ei, dupa care mi-a aruncat o privire de parca-si primise o urzica peste pleoape. M-a bufnit involuntar rasul. Si nu doar pe mine, ci si pe vreo 2 persoane din spatele meu.

Maine mai sparg o data pusculita, sa ii dau femeii marunt doar.

Piatra din Malaezia

In cadrul evenimentului de zilele trecute am fost intr-o seara la un restaurant sa mancam. Pe langa alte persoane, am stat la masa alaturi de 3 studenti din Malaezia, fiecare pe la vreo 22 de ani. Erau destul de rezervati la vorba, asa ca m-am gandit eu sa incep conversatia.

Si m-am gandit, si m-am gandit, pana am vazut ca doi dintre ei aveau in fata farfuriei cate o pietricica rosie. Hopa! Stai ca o fi vreo traditie religioasa asta. Sa-i intreb, sa nu-i intreb? O fi nepoliticos, s-or rusina, incalc vreo lege nescrisa?

Am trecut peste toate gandurile si l-am intrebat pe unul din ei (toata conversatia a fost in engleza):
Eu: Nu te supara, ce reprezinta piatra aceasta?
El: ^&^&#@$# (nu am inteles nimic din cauza accentului, dar am crezut ca nu vrea sa zica si se codeste sa raspunda)
Eu: Este vreo traditie, face partea din cultura voastra? Daca nu poti sa spui, nu e nicio problema, inteleg.
El: Sunt vegetarian.
Eu: Am inteles. Si asa va puneti voi pe masa?
El: Nu, mi-a pus-o ospatarul sa stie ce sa imi serveasca. Uite, si ceilalti au. E un bol intreg pe bar.

Mda, ce ti-e si cand insisti sa descoperi alte culturi misterioase.

Ingredientele din China

Stateam la coada la o cafenea sa imi cumpar o felie de pizza. In fata mea era un chinez mic, cu ochii alungiti, tanar de felul lui. Desi suntem in Paris, si el si vanzatoarea vorbeau o engleza ok:
El: O felie de pizza va rog.
Ea: De care?
El: Nu stiu.
Ea: Avem cu pui, cu legume sau cu branza.
El: Nu cunosc diferenta dintre ele.
Ea: …

Am impresia ca i-a dat una random, dar sa nu intelegi diferenta dintre o pizza cu pui, una cu legume si una cu branza? Sunt constient ca poate nu au pizza in tara lor, dar putea sa faca o legatura cu orezul cu pui, cu legume sau cu branza. Sau poate scap eu ceva?

Gesturile unui om oarecare

Eram in metrou, stateam jos pe locurile care se pot ridica atunci cand este aglomerat. Nu era. Langa mine, o femeie la 40 de ani, de culoare, parea stanjenita de faptul ca eu stau jos si ea nu. Am impresia ca simtea nevoia sa imi arate ca nu e loc si ca ar trebui sa ma ridic, desi spatiu era destul in jurul meu. Si-a pus mana in sold, mai mai sa-mi scoata ochiul cu cotul, s-a aplecat intr-o parte, sa-mi mute nasul cu soldul, si-a ridicat piciorul sa-mi inlature genunchiul din picior si alte gesturi de mare doamna.

Le-am cam evitat pe toate, ca un Neo ce sunt, dar mi-a lasat o impresie de proasta crestere si nesimtire inferioara rasei umane. Sper sa-i vina o usa-n cap zilele astea.

Cei care imi cititi blogul stiti ca ma plimb destul de des, chiar daca nu scriu atat de mult despre asta. Pentru cei care sunteti noi pe aici, va spun eu ca imi place sa calatoresc in timpul liber. Asta ar fi unul dintre motivele pentru care si muncesc doar.

In ultimele luni am calatorit destul de mult in interes de serviciu, atat cu trenul, cat si cu avionul. De cele mai multe ori a trebuit sa iau taxiul odata ajuns fie la destinatie, fie inapoi in Paris. In interes personal ma limitez la transportul in comun de cele mai multe ori

Daca e sa facem o comparatie intre taxiurile din garile / aeroporturile din Franta si Romania si taxiurile care te asteapta la iesirile lor am putea spune ca:

In Paris

Pe aeroporturi
Atat pe CDG, ca si pe Orly (aici am gasit si o exceptie, dar despre asta alta data) exista un serviciu impecabil de taximetrie. Nu trebuie decat sa urmaresti semnele care iti arata statia de taxi-uri, iar odata ajuns acolo sa astepti linistit la coada. Masinile vin una dupa alta. Exista acolo chiar si o persoana care face pe helpdesk-ul. Il / O poti ruga sa iti trimita un taximetrist care vorbeste engleza, sau poate vrei un Mercedes in cazul in care mergi la o intalnire importanta (fara nicio suprataxa), sau poate vrei sa primesti o masina care accepta plata cu cardul. O groaza de optiuni, toate la acelasi pret, la aceeasi calitate, totul foarte organizat.

In gari
De cele mai multe ori garile sunt asociate cu locuri “rele”, dar in Paris (si cel mai probabil si in alte orase mari) e chiar ok sa iei taxiul odata ajuns in gara. Urmaresti aceleasi semne ca in aeroport si ajungi la o coada organizata unde astepti sa iti vina randul sa iei o masina. Nu ai la dispozitie un helpdesk, dar primesti taxi-uri “legale”, care apartin orasului. Totul merge ca pe roate.

In Bucuresti

Pe aeroporturi
De pe Otopeni poti lua doar taxi-urile scumpe, intr-un mod civilizat de altfel, sau cele ieftine care au adus o alta persoana la aeroport. De acolo prefer sa iau autobuzul expres, asa ca nu pot spune prea multe despre asta. Plus ca atunci cand vin in Romania de obicei aleg low costul, deci merg pe Baneasa unde este insa alta poveste. Acolo te asteapta o turma de taximetristi care au urmat facultatea in regim DTISM (Da Teapa In Stil Mare). Majoritatea tarifelor practicate de ei pleaca de la 3.5 RON si se duc undeva in sus, in functie de nationalitatea omului. Daca vrei sa prinzi pe unul ok ori te uiti cu atentie pe toate usile, poate poate a venit vreunul cu o persoana la aeroport si are tarifuri normale, sau te duci pana in prima intersectie. Tare curios sunt cat de idiot poate sa fie ala care permite acest lucru sa se intample intr-un aeroport international. Nu sunt primul care scrie despre asta, dar e o mare idiotenie sa iti intampini turistii cu o turma de tepari.

In gari
In Gara de Nord de exemplu e si mai grav decat pe Baneasa. Gasesti si masini ok, dar si cele cu preturile umflate sunt in numar destul de mare. Partea “buna” e ca se si recomanda atunci cand au pretul mare. Vin si te iau direct de pe peron. Bun filtru, atata timp cat stii de el. Daca ajungi cumva noaptea, mai bine iei unul la suprapret decat sa bantui prin jurul garii aiurea.

Concluzie

Turistii trebuie tratati bine de indata ce s-au dat jos din mijlocul de transport cu care au venit in tara ta. Ei sunt musafirii tai si trebuie intampinati cum se cuvine. Nu cred ca e mare lucru sa organizezi o statie de taxi-uri civilizata la iesirea din fiecare gara / aeroport din Bucuresti / Romania (cel putin in orasele mari pentru inceput). Daca nu faci asta e ca si cum ti-ai invita un prieten la tine si l-ai lasa sa plateasca o taxa la baietii care stau la scara blocului, in loc sa il conduci frumos in apartamentul tau.

Poate invatam sa invatam de la altii.

Zilele trecute am avut treaba undeva in centrul Parisului, intr-o zona cu istorie, frumoasa, dar si scumpa in acelasi timp. Si cum in astfel de locuri se aduna uneori si cele mai dubioase specimene de oameni, mi-a fost dat si mie sa vad un exemplar din aceasta specie care inca nu se afla pe cale de disparitie.

Din metrou am iesit o mica turma de oameni, indreptandu-ne spre usile de iesire, usi care se deschid la o simpla impingere. Smecherul de la metrou era in linia intai, asa ca a avut placerea sa deschida una din ele in propriul stil. Cu piciorul. A izbit-o de parca il facuse ma-sa luptator de wrestling.

Ne-am continuat cu totii drumul spre scarile rulante, fix la timp sa vedem cum statia de metrou isi ia revansa. Luptatorul se aventureaza pe scari si face o schema de le face tuturor dimineata mai amuzanta. Se impiedica de o treapta si se lungeste pe scari izbindu-se de marginile acestora. Nu vezi in fiecare zi un prost din asta.

Am intrat azi dimineata in bucatarie sa imi fac un ceai. In timp ce muiam pliculetul, semi-adormit, unul dintre colegii mei de apartament, un francez, a intrat, mi-a dat cu “Ca va”-ul si s-a indreptat spre chiuveta, nu inainte sa imi arate o pata mare de noroi uscat ce se pozitionase langa usa. Mi-a explicat ca e vina lui, ca a plouat afara si nu si-a dat seama, etc. In timp ce amestecam zaharul i-am plasat si eu un “OK” scurt, ca doar nu cazuse acoperisul pe el. E o pata, o speli si gata.

Atunci romanticul asta incurabil a apucat un burete de vase, din cei 4 care pazesc instalatia, si s-a apucat sa frece pata. Freca cu atata pasiune de parca-l angajasem ca femeie de serviciu. Nu stiam daca sa il intreb de ce foloseste buretele in loc de mop, dar am zis ca e ok, oricum avem 4 deci putem scapa de 1.

Ceaiul era gata, francezul era gata si el cu spalatul. A pus buretele inapoi pe chiuveta si a plecat. Eu l-am luat si l-am aruncat. Oare sa le arunc pe toate, sau doar pe francez?

Din ciclul, la noi ca la noi, dar nici cu ai lor nu mi-e rusine, sa va spun cate ceva despre curieratul frantuzesc, acest serviciu care inca mai poate fi imbunatatit 100 de ani de acum inainte. Nu o sa va plictisesc cu aberatii, cugetari sau alte analize literare, ci va voi povesti 4 intamplari ce-i implica pe francezi si curieratul intern si international.

Berlin – Paris

Un prieten si-a comandat un pachet din Germania si l-a trimis la mine in Paris, compania neavand posibilitatea sa faca livrari in Romania. Pachetul a ajuns intr-o vineri pe la ora pranzului, cand, soc, eram cu totii la birou. Postasul ne-a lasat un bilet, cum ca vine a 2-a zi, sambata, intre 8.00 si 12.00 dimineata. Pe bilet scria ca in cazul in care nu ne gaseste, sa il ridicam de la posta.

Sambata am fost acasa toata ziua, postasul nu a aparut. Na, e sambata, poate a dormit si omul mai mult. Nu-i problema, il iau luni de la posta zic.

Se face luni. Programul postei e pana la 19.00, deci ma gandesc ca am timp destul sa il iau dupa orele de munca. Pe la 17.00 primesc mail din Germania: pachetul a fost returnat pentru ca nu l-am ridicat la timp. Mai, dar esti prost? L-au trimis astia instant inapoi, de parca primisem o basculanta cu ingrasaminte, nu un pachetel de 1kg. L-am primit peste alte 15 zile; de fapt portarul blocului, nu eu.

Tara Galilor – Paris

Pe la inceputul lui iulie 2010, agentia in care lucrez a participat la un eveniment in Tara Galilor, undeva pe langa Cardiff. Am trimis acolo niste materiale promotionale, printre care si niste roll-up-uri, care trebuiau returnate in Paris dupa eveniment. Am ales curieratul.

Am fost asigurati ca le vom primi in maxim o saptamana dupa finalizarea evenimentului. Le-am primit in doua luni, undeva prin septembrie, dupa zeci de telefoane, mailuri si faxuri. Problema? Habar nu am. Nu ne-au spus nimic concret. Ba ca hotelul, ba ca englezii, ba ca francezii. Si daca il punea pe tren la nas si tot ajungea mai repede. Timp pierdut, bani pierduti.

Lille – Paris

Am comandat zilele trecute niste adidasi de pe decathlon.fr. Sistemul de livrare e interesant: iti alegi un loc din oras (exemplu: spalatorie, chiosc, alimentara) care are contract cu Decathlon sa primeasca produsele comandate online. Astfel, costurile de livrare sunt mai mici, mereu fiind aceleasi locuri, iar clientul isi poate alege destinatia cea mai apropiata de casa. Bine, exista si varianta sa iti vina acasa, dar e mai costisitoare.

Mi se spune ca pe 24 ianuarie pot sa ridic comanda. Pe 23 verific situatia si vad ca pachetul e blocat intr-o posta din Montreuil. OK. Verific dupa 2 zile, la fel. Intarzie; e ok, nu e graba. Pe 27 primesc mail ca pachetul mi-a fost returnat in Lille. Na belea. Ii sun. Mi se spune ca a fost o eroare si ca ma suna ei la inceputul saptamanii viitoare sa imi spuna pe unde e pachetul. A trecut inceputul, ii sun eu maine.

Paris – Nantes

Prin septembrie 2010 am participat la o conferinta in Nantes, unde a trebuie sa trimitem, din nou, materiale. Am expediat din Paris 2 cutii a cate 15kg fiecare. Eu am luat trenul ca sa le-o iau inainte, sa le primesc cum se cuvine. A sosit doar una. Telefoane, mailuri, faxuri – ca de obicei – dar nimic.

S-a terminat conferinta, a trecut luna, pachetul nimic. Ne-a fost despagubit insa. Cum exact pierzi o cutie de 15kg, 1m inaltime, pe o distanta de 400km? A cazut in Sena? L-a inghitit omul invizibil? A fost mancat de molii pe drum?

Vrei o aFacerE profitabila? Da drumul la o firma de curiErat impecabila in servicii. X

Cu totii ne deplasam. Cu totii avem un obiectiv atunci cand mergem undeva (de cele mai multe ori). Cu totii am intalnit pe strada tot feluri de oameni care mai de care mai dubiosi, care parca erau pusi acolo tocmai ca sa ne incurce.

De multe insa poate nu ne-a venit inspiratia de a-i aborda, asa ca va dau eu niste sugestii. Atunci cand intalniti pe cineva in urmatoarele situatii de mai jos, adresati-i urmatoarea intrebare: “Te-a facut ma-ta …”

… hidrant?

Pot aparea fie in grup de 1, fie de 2 sau chiar mai multi. Sunt cei care se opresc in mijlocul drumului sa schimbe experienta. De obicei in capul unei scari, intr-o curba, intre 2 usi. Ignora toate SOS-urile de la cei din jur si se simt ca Brad in Angelina. Astia au capul greu.

… melc?

Ii intalnesti de obicei in spatiile cele mai stramte. Unde incape un om, maxim 2, acolo sunt ei. Tocmai iesiti din cochilie, isi taraie saliva dupa ei de parca ar merge in grajd sau la taiere. Sunt genul de oameni care nu stiu ce se intampla in jurul lor, care folosesc aiurea forta de frecare a Pamantului. Sunt moi si degeaba.

… pe sens unic?

Astia sunt aia care se pisa de obicei impotriva vantului. Nu conteaza ca toti isi pastreaza partea, ei trebuie sa mearga invers. Apar de cele mai multe ori din neant si te trezesti ca in loc sa iti vezi de ale tale trebuie sa bagi si cate un mic slalom. Sunt ca brazii.

… in tanc?

Sunt genul de oameni care se izbesc de tine fara nicio problema, indiferent ca apar din fata sau din spate. Se simt blindati de sacosele de Cora, dar ce e cel mai important e ca nu isi cer scuze niciodata. Tu ar trebui sa faci asta. Sunt ca musca ce-ti intra in ochi sau in fund.

… cu-n microfon?

Ei nu te deranjeaza fizic. Au calitatea de a te deranja la ureche, de a te enerva, de a te scoate din zen. Fie ca ii auzi razand a prost, behaind la telefon sau monologand dureros de filozofic, trebuie sa treci pe langa ei cat mai repede. Nu le sta in spate, pentru ca te vor simti si vor profita de asta ca sa se faca auziti. Le plac telenovelele si stiu sa faca omleta.

M-am urcat in avion si m-am grabit sa prind locul de la fereastra de langa iesirea de urgenta, sa stau comod. Toti treceau pe langa, asa ca am cerut voie si m-am asezat. Au continuat sa treaca, pana cand a urcat ultimul pasager al cursei Paris – Bratislava. Era un tip blond, inalt, cu o moaca sictirita de parca se terminasera reducerile la sapun din Duty Free.

S-a asezat fix langa mine. Nu pe scaunul de langa culoar, ci fix langa mine. Mi-a aruncat un “Howdi”, moment in care am simtit un miros de Ben Ghei cum pluteste in aer. Ma simteam prins la inghesuiala. Avea 5 scaune libere in jurul meu si el tocmai acolo se hotarase sa se aseze.

Cand insotitoarea de bord l-a rugat sa isi puna jacheta sus, in acele 10 secunde de stat in picioare a uitat de mine si s-a asezat la un scaun distanta. Phew, mirosul de Ben Ghei se risipise. Atunci a inceput distractia.

In timp ce stewardesa le explica celor din spate masurile de siguranta, ei aflandu-se la randul lor langa o iesire de urgenta, tipul si-a desfacut o revista in germana si a inceput sa o rasfoiasca cu viteza, de parca era turbat.
“She thinks we’re stupid?”, ma intreaba el cu un puternic accent irlandez.
Ma uit la el si tac.
“Fuck, she’s a faggot. Man, she thinks we’re stupid?”, continua el sa vorbeasca singur.

In secunda urmatoare tipa vine langa noi sa ne explice si noua masurile de securitate.
Ea: “Do you agree to help other people in case of emergency?”
El: “No”, rasfoind cu aceeasi turbare revista.
Ea: “Excuse me? You don’t agree to help us?”, intreaba tipa destul de mirata.
El: “No, I don’t”, continua el in timp ce eu ma chinuiam sa ma abtin sa nu rad.
Ea: “Then I will ask you to move from here”, zice ea cu seriozitate.
El: “No, I mean of course I don’t mind to help”, aproba irlando-germanul.
Ea: “Good. Will you please read the instructions on this paper?”
El: “When I will have some time. Now I’m busy”, si arunca revista pe scaunul din dreapta.

Tipa pleaca, eu ma uit la el gandindu-ma ce ar putea avea in cap omul ala. In cazul in care ar fi avut ceva.

Eram curios cum vor decurge cele 2 ore de zbor in compania lui Ben, dar nu a apucat avionul sa decoleze ca a si adormit. Probabil il epuizasera gandurile din discutiile anterioare.

Spectacolul a continuat chiar inainte sa ajungem la destinatie, de data aceasta doar cu el in rol principal.

Cand pilotul a anuntat aterizarea, Ben a inceput sa isi rupa revista in bucatele mici. Mi-l si imaginam cum le arunca prin avion, rupt de fericire ca a aterizat. Nu a fost chiar asa. A inceput sa le arunce pe jos, si sa le impinga cu piciorul pe sub scaune. Eram in jurul lui vreo 7 oameni, dar el se facea ca da peste ele din greseala, fara a ne baga in seama pe niciunul dintre noi. L-a vazut si stewardesa, dar l-a lasat in pace.

Rar vezi cate un om asa de detasat si retardat in acelasi timp. Unii chiar sunt pe treaba lor!

Cand vezi un barbat in toata firea, imbracat la costum, cu ochelari de soare si freza spumanta, aruncand in mijlocul trotuarului ambalajul de la o inghetata, la ce te gandesti?

Cand vezi o domnisoara cu fusta scurta, decolteu de treaba si codite blonde, aruncand cu discretie pachetul gol de servetele, fix in mijlocul aleei, la ce te gandesti?

Va zic eu la ce ma gandesc: la un bou sau la o vaca ce se caca in miijlocul drumului. Ce de asemanari pe lumea asta!

Ma uitam azi in autobuz la un copil aflat la volanul unui carucior, care avea niste ocupatii cel putin obisnuite, ca in orice mijloc de transport in comun. Saracul se chinuia sa isi stearga nasul, si, pentru ca nu reusea, rupea cate o bucata de servetel, pe care ulterior o arunca pe jos. Si pentru ca ocupatia lui sa fie observabila de catre colegii de vehicul, urla mai ceva ca un soarece lovit in cap cu un stiulete de porumb.

In 2 minute facuse o adevarata balta igienica in jurul lui. Imi era mila de el. Probabil il gadila nasul si, neinvatand inca tehnicile omenesti de reglare a narilor, cauta ajutorul cuiva. I-as fi dat maneca mea, i-as fi aratat cum se inspira si expira, dar na, nu eram ma-sa. Da chiar! Ma-sa era langa el si se uita pe geam. In cele 10 minute de plans nu a intors nici macar o privire spre el. Admira stalpii si tomberoanele de pe margine, ca o mare artista ce probabil nu era.

Sa fiu sincer, nu m-a uimit comportamentul asta. De cand sunt in Franta am vazut foarte multi parinti care isi neglijeaza copii. Prea multi poate. Imi e mila de micutii astia. Sper sa nu ajunga ca si parintii lor. Ar fi pacat de ei!