Un tip de pe o lista interna a fost de fata cand s-a intamplat incidentul acesta si ne-a povestit cum s-au desfasurat lucrurile.

Am inteles ca cei de fata au sunat la 112, au anuntat accidentul, adresa, dar au fost intrebati unde este exact Splaiul Independentei 290. Nici dupa ce acestia au zis de caminele P10 – P11 si Maxx, dispecera nu a incetat sa ceara informatii mai exacte.

Oamenii aia puteau sa moara acolo si ea vroia sa stie unde se afla copacul care i-a lovit? De ce e treaba ei unde este Splaiul 290? Se suie in masina si baga viteza? Nu soferul face chestia asta, de indata ce primeste adresa? Sunt sigur ca acei soferi stiu Bucurestiul pe de rost, si chiar daca nu, au GPS in dotare.

Desigur ar fi bine ca si ea sa aiba o idee unde e nevoie de ajutor, ca sa ofere ambulantei informatii cat mai exacte, dar daca nu stii nici macar zonele mari, pai lasa postul altuia. Mergi si fa altceva. Lasa un taximetrist in locul tau, ca ala stie si unde se joaca soarecele de-a v-ati ascunselea cu prietenii lui.

Important e ca cei doi tineri au scapat, dar sunt de parere ca ar trebui oameni competenti de a caror implicare depinde viata altora. Nu poti sa-ti bati joc si sa crosetezi sudoku la locul de munca. Ia o harta si citeste-o cap coada de n ori.

Later edit: Cum nu pot verifica adevarul celor de mai sus, considerati argumentele general valabile, si nu doar din prisma acestei intamplari. Nu vreau sa dau vina pe cineva anume fara rost.

Daca aveti prieteni ce invata in Grenoble si vreti vreodata sa ii vizitati, ganditi-va dinainte ca o sa fiti mintiti. Pregatiti-va glumele proaste, rasul ironic si cheful de distractie, si porniti spre La Tronche. Cum am facut si eu acum 2 weekenduri:

Ioana invata in Grenoble. Impreuna cu Adi si Moldo ne-am urcat in tren si am purces spre ea. TGV-ul merge indeajuns de repede cat sa iti provoace dureri acceptabile de cap. Asta in cazul in care esti fata! [glumesc Adi cred] Dupa ce soarele apusese ca in fiecare zi, am aterizat si noi in gara pustie din Grenoble. Ajunsi acolo, am purces cu Ioana pe jos, spre caminul ei, fiind asigurati ca nu e foarte departe, si ca oricum merita plimbarea.

Orasul era aproape la fel de pustiu ca si gara. O mana de turisti inca mai colindau strazile, lasandu-i pe aurolaci sa se distreze de unii singuri prin gara. Cand am ajuns prin centrul orasului, Ioana ne-a aratat caminele in care stateau niste colegi de ai ei. Ne-a subliniat faptul ca ei sunt mai izolati, si ca de aia stateau in acele camine. Ni s-a facut un pic mila de ei. Cum sa vii sa inveti in alt oras si sa te izoleze facultatea. Uf! Atunci ne-am dat seama ca nu suntem in centru. Daca ai ei colegi erau izolati, nu se putea sa fim in centru.

Dupa inca vreo 20 de minute, cladirile au inceput sa se piarda. Sa dispara! Oamenii deja erau inlocuiti de catre caini, iar masinile de carute (exagerez stiu ). Atunci un semn mare de circulatie ne-a aparut. Tocmai ieseam din Grenoble si intram in alt orasel, La Tronche. Atunci ne-am dat seama de 2 lucruri:

- caminul in care statea Ioana nu era chiar asa departe de gara, dupa cum ne-a si zis. Nu era nici macar in oras, ci chiar departe in afara lui.
- cuvantul izolati are alt sens in Franta. Studentii ce locuiau in mijlocul orasului erau cei izolati, pe cand cei ce stateau in afara lui, erau aia de stateau in centru. Centrul ala din afara orasului.

Ati inteles nu? Hai ca o sa postez si ceva poze de prin Grenoble, ca prin La Tronche nu prea am avut ce poza. Oricum mica excursie a meritat, chiar daca am fost izolati!

De azi pana vineri sunt cam plecat din birou. Are loc finala competitiei Airbus: Make your ideas fly, iar noi facem parte dintre organizatori. Vom ajuta la pregatirile ultimelor detalii, vom primi invitatii, juriul, participantii, media (printre care si CNN-ul), vom avea grija ca totul sa mearga ca pe roate.

Voi urmari cu mare interes prezentarile celor 5 echipe ajunse in finale. Au un task destul de dificil dupa parerea mea. Trebuie sa isi prezinte proiectul in fata “sefului” Airbus si a altor oameni importanti din industria aviatica.

Cand o sa mai prind cate o farama de internet o sa incerc sa postez informatii calde de la fata locului, mai in gluma mai in serios. Pana atunci, racoare multa si salut!

In filmele lui Hitchcock apare des ideea pedepsei dure sau a acuzarii pe nedrept. Am citit undeva ca de multe ori tatal lui il trimitea la sectia de politie cu un biletel prin care ii ruga pe politisti sa il tina inchis o vreme pentru ca nu fusese cuminte. Multe din personajele marelui producator ajung in situatii pe cat de bizare si complicate, pe atat de veridice  in care se intreba neputincioase: “Cu ce am gresit?”.

Mi-am amintit de astea cand am revenit in tara. Ca studentii Erasmusi au ceva de patimit cu actele pe care le predau la intoarcere, biroului Erasmus al universitatii de care apartin, stiam. Cat de crancena e treaba, n-as fi putut sa mi-o imaginez nici in cele mai negre scenarii ale mele, chiar daca eu, in definitiv, sunt o persoana pesimista.

Am ajuns in tara intr-o joi. Planul meu naiv si nebunesc era ca vineri sa rezolv toata treaba si cel tarziu sambata sa plec acasa. Needless to say, ca mi-era un dor groaznic de parinti. Ca sa ma asigur ca imi realizez obiectivul, am trimis un e-mail biroului Erasmus cu doua saptamani inainte sa vin, ca sa mai verific o data lista de acte pe care trebuia sa le aduc, si cu sase zile inainte i-am trimis e-mail unui profesor de la care aveam nevoie de o semnatura ca sa ma asigur ca il gasesc. Mai mentionez ca in contractul pe care l-am incheiat cu universitatea, exista o clauza care ma obliga sa predau toate aceste acte in maxim trei zile de la intoarcerea in tara.

Pe scurt, iata ce s-a intamplat:

Vineri: nu am plecat acasa pentru ca un domn de la departamentul financiar al universitatii s-a gandit el asa sa-mi ceara un act in plus pentru decontul biletelor de avion, act nementionat pe nicaieri anterior; cum nu am reusit sa fac rost de respectiva hartie in orele de program (3h/zi) ale stimabilului, am ratat plecarea acasa vineri.

Aveam la dispozitie un weekend intreg; puteam sa plec acasa si sa revin luni, dar lasand la o parte faptul ca drumul dus intors ar fi insemnat un total de 9h, faptul ca nu rezolvasem ce-mi propusesem nu-mi dadea pace. Asa ca am ramas.

Luni: am rezolvat cu domnul de la financiar. Surpriza, mai apare un document care avea nevoie de semnatura coordonatorului de mobilitate. Am reusit sa il prind, in fata facultatii in care preda, in timp ce se urca in masina sa plece acasa. Mi-a zis sa revin a doua zi si sa ii aduc lucrarea de licenta printata si pe un CD, si dupa ce o citeste imi semneaza documentul. N-aveam nimic de ascuns, dar cum coordonatorul meu de mobilitate e mai special (ne trimisese in anul III la o alta facultate, zicandu-ne convins  ca nu exista anul IV; cand i-am aratat, cu doua saptamani inainte sa plec,  pe net programa din anul patru de la facultatea mea, a zis derutat: “A, pai poate au bagat de anul asta!”) am sunat la Erasmus sa vad de unde cerinta asta; evident, era incropita ad-hoc.

Marti: am luat semnatura de la coordonator. Am dus tenculetul meu de documente la biroul Erasmus si cand credeam ca am scapat, imi indica doamnele de acolo un loc in care trebuia sa adun opt semnaturi de la diversi. In decurs de trei ore, am facut in total 23 de drumuri de la birourile din rectorat, la decanat si inapoi. La sfarsit aratam ca dupa un jogging de sase ore si deja simteam inceputurile a ceea ce avea sa fie o strasnica febra musculara.Undeva intre drumul 16 si drumul 17 ma intrebam gafaind: “Cu ce Dumnezeu Sfantu’ am gresit? Pacatele cui le ispasesc eu in pelegrinajul asta imbecil?”

Cand am predat si ultimul document, mai ca imi dadeau lacrimile de emotie; simteam nevoia sa imortalizez momentul intr-o poza, sa inchin o cupa de sampanie, sa tin o cuvantare! A fost a a doua oara in viata mea cand am avut sentimentul ca realizasem imposibilul…

P.S. Daca vreti sa vedeti cateva episoade din Alfred Hitchcock Presents sau Alfred Hitchcock’s Hour, le gasiti aici. Eu am o mare slabiciune pentru Hitchcock, dar daca ar fi sa aleg un episod, cel mai genial mi se pare “Breakdown”.

Ajung aseara in campusul unei universitati de prin Evry (la sud de Paris), la Moldo si Adi. Nu banghesc cladirea din prima asa ca incerc sa gasesc ajutor. Un tip in costum, cu ochelari, tocmai se da jos dintr-un mertan. “Deci stau studenti sefi pe aici”, e primul gand ce imi trece prin cap. Ii lansez intrebarea, dar imi spune ca nu sta acolo, ca e doar in vizita. Alt gand ma loveste: “Mda, ca-n Regie. Te dai jos din mertan, te urci in pat.” Cate asemanari in lumea asta!

O tipa iberica ma ajuta sa intru in camin, dupa ce ii arat skill-ul meu avansat de smucire de usa, in loc de simpla impingere. Impresie buna din start. Cum gazdele mele intarzie, ma priponesc, ca o mica oaie la balta, pe hol si incep activitatea mea preferata: asteptatul. Nu este vina lor, ci a mea ca m-am grabit sa evadez din Paris.

Dupa o masa copioasa pregatita de Adi (excelenta sincer sa fiu + singura din ultimele saptamani, data fiind lenea mea de a gati), purced cu Moldo spre sala de chef. Acolo o mana de studenti joaca un joc dubios, altii stau la bar de vorba, iar o tipa cu fustita roz (cu lungimea de 10cm) se scarpina sub material in partea dorsala, adica fix in fund. Fusta o ajuta in realizarea acelui lucru, ea fiind probabil cumparata cu un scop bine determinat.

Dau cu Moldo o plimbare, discutam, analizam, si imi dau seama ca un deja-vu ma loveste. Campusul este exact ca in filme. Clubul de bere pregateste serile, clubul de gastronomie hraneste studentii, clubul de muzica agita lumea, clubul de sex face fetele fericite (Se poate sa fi inventat eu ultimul club. Nu-i nimic, e o idee ce poate fi dezvoltata). Intru in vorba cu un insular si cu 2 tunisieni, in timp ce urmaresc defasurarea serii. Ca-n filme. Toti se distreaza, toti zambesc, toti glumesc. Toti suntem, sau am fost, studenti.

Este interesant de urmarit viata in alte universitati, activitatea studentilor, interactiunea lor cu viata, universitatea si companiile. Este interesant sa iti traiesti viata!

Breaking news

O avalansa de castori a patruns in Politehnica in dimineata zilei de 4 mai 2009. Inarmati cu afise si flyere, acestia au patruns printre studentii silitori, incercand sa ii convinga sa renunte la cursurile la care oricum nu mergeau, si sa se inscrie in cel mai tare concurs pentru ingineri, din Politehnica.

Este vorba despre BEST Engineering Competition editia a 8-a, o competitie inginereasca organizata de catre BEST Bucuresti, care se va desfasura in Politehnica intre 11 si 15 mai. Principiul este foarte simplu: inscrie-te in concurs si participa alaturi de alti studenti intr-o proba aleasa de tine. Poate fi din domeniul ingineresc (ex: sa construiesti un fierastrau pentru castori), sau din domeniul economic (ex: sa il imiti pe Fidel Castor).

Ca sa nu faci chestia asta degeaba, desi primesti o scutire la curs si o bere in Piranha, castorii te si premiaza. Ei sunt sponsorizati de patronajul castorilor format din companii ca Adobe, Veolia, Inbev si Gigabyte care abia asteapta sa inmaneze premiile celor mai iscusiti dintre voi.

Concursul nu se termina aici insa. Fiti cei mai tari din Bucuresti si veti avea posibilitatea sa concurati cu studenti din alte orase, la etapa nationala din Cluj. Fiti cei mai tari din tara si veti avea posibilitatea sa concurati la vara cu studenti din Europa, tocmai in Ghent, Belgia, in cadrul EBEC (European BEST Engineering Competition).

Lasati-va ideile sa zboare si inscrieti-va in concurs cat mai repede. Succes!

In prima saptamana am observat ca nu prea sunt cupluri prin campus, ca fetele vorbesc tare si mult, iar baietii sunt rusinosi si atletici. Dupa cateva luni, as mai putea adauga niste concluzii:

Uniunea studenteasca
E vie si e peste tot:
In cantina, acum cateva saptamani au avut loc alegerile pentru conducerea ei. La presedentie nu a candidat nimeni, intrucat presedintele actual a anuntat ca vrea sa isi prelungeasca mandatul si nu s-a incumetat nimeni sa se ia la intrecere cu el. In schimb, pozitia de Welfare Officer a aglomerat holurile cu tot felul de afise, care mai de care mai comice. In principiu, pentru ca fericitul ales primeste 500€ pe luna si se considera ca e angajat part-time, pentru ca Welfare Officer-ul este cel mai popular si pentru ca el este responsabil de organizarea RAG week-ului (long story short, este o saptamana recunoscuta de toata lumea, inclusiv de profesorii care ne-au dat liber ca sa nu fie nevoiti sa predea in aburi spirtosi, in care se bea crancen) si a tuturor petrecerilor de pe parcursul anului. A castigat un tip scund, cu un discurs care a trezit multe ovatii si rasete si care a avut cativa prieteni imbracati in personaje din desene animate care sa insufleteasca publicul.

In fata intrarii principale a universitatii, intr-o luni se ridicau in aer, sub aplauzele emotionate a celor care le-au fost colegi sau prieteni, sute de baloane albe in memoria studentilor care s-au sinucis.

Pe parcursul anului se desfasoara intr-un mod organizat si inteligent campanii pentru sanatatea sexuala, proteste impotriva taxelor universitare, campanii pentru sofatul responsabil si campania “Don’t walk home alone” sustinuta de Cara Cabs, o companie care te duce acasa chiar daca nu ai bani la tine si daca le lasi ID-ul de student (le poti plati in maxim doua saptamani).

Profesorii
La inceputul anului se prezinta simplu, cu numele mic. Nici gand de prea precisul “Prof. Dr. Ing. A-toate-cunoscatorul”. Tin la glume, ne intreaba cu interes cum ne merge si daca le cerem ajutorul, nu ezita nici o clipa.

Acelasi profesor poate preda intr-un semestru un curs de logistica si in alt semestru un curs de mecanica fluidelor. Apreciaza studentii sarguinciosi, dar nu incurajeaza competitia de nici un fel. Stiu ca daca lucrurile nu se acumuleaza intr-un ritm natural fiecarui student, ingurgitarea fortata a informatiei, chiar in cele mai nobile scopuri, that is sa te clasezi in top 3, creeaza presiuni, care ca orice forma de energie necontrolata sanatos, poate conduce la rezultate triste si iremediabile, gen sinucideri.

Mi-e imposibil sa admir pe cineva cu care ma pot imagina iesind la o bere vineri seara, dar m-am atasat de ei ca de niste unchi/matusi. Poate dintr-o inertie ciudata, mi-e dor de profesorii prea-seriosi si stricti, dar care si-au dedicat o viata intreaga unui singur domeniu de cercetare de la IMST.

Studentii
Strict din punctul asta de vedere, tinerii irlandezi sunt cumpatati. Poate studentii de la Arte sunt framantati de autodepasire si afirmare, dar studentii de la inginerie sunt moderati ca niste batranei intelepti: daca treci la toate materiile este perfect. Nu e interesat nimeni de performantele nimanui, cine are media cea mai mare sa fie sanatos, nu se agita nimeni sa faca un proiect extraordinar, nu manifesta nimeni nici un interes deosebit fata de vreun curs. Intr-un astfel de mediu, n-ai nici o satisfactie sa fii primul. Pe scurt, keep it cool.

Sistemul
Oricat m-as stradui sa-l compar cu cel romanesc, nu cred ca am sa pot spune vreodata ceva mai mult decat ca e pur si simplu diferit.

Are grija sa dezvolte in egala masura cu aptitudinile profesioanle, soft skill-urile. Pentru fiecare curs avem de facut un proiect, singuri sau in echipa, pe care il prezentam la sfarsitul semestrului. In principiu, practica proiectelor e buna, dar daca se intampla sa ai vreun hobby extracurricular sau daca nu ai destula putere sa respecti termenele limita pe care tu insuti ti le stabilesti, risti sa fii nevoit sa practici vechea tehnica a ingrasatului porcului in ajun. E incredibil cata energie iti poate manca automotivarea si nu pot sa nu regret efectul ascutit si practic al fricii ca daca nu ii arati profesorului in fiecare satamana ce ai lucrat, “te pica” (asa am proiectat noi un reductor de turatie la Poli, in anul II).

O mare bila neagra i-o acord pentru un aspect pe care l-a proiectat si asupra profesorilor si implicit a studentilor: nu creeaza, nu alimenteaza si nici nu incurajeaza competitia constructiva. Nu sunt concursuri, nu sunt competitii si pe podiumuri nu se urca castigatorii, ci cei care vor poate sa vada multimea mai bine. Asa cum inteleg eu lucrurile, la varsta asta aprecierea, recunoasterea valorii individuale este foarte importanta. Sa termini facultatea si sa nu fii nici cel mai tare la analiza, nici la rezistenta materialelor, nici la desen tehnic, nici la web design, nici macar la Doom 3, mi se pare foarte derutant pentru cineva de 23 de ani. Cum sa fii increzator in ceea ce esti, daca asta nu inseamna nimic altceva decat unul din alti o mie exact la fel?

Una peste alta, e mai mult decat binevenit sa experimentezi ceva diferit si o universitate irlandeza iti ofera conditii sa te dezvolti frumos.