Pe la ora 2 am ajuns in oras. Era exact cum ne asteptasem sa fie. Case din lemn, sosele prafuite, gramezi de maracini in mijlocul strazii. Ca in orice vest salbatic. Eram impreuna cu un prieten de al meu. Sa ii zicem Unghi.

Ne-am apropiat de un restaurant care parea ca are o oferta speciala. In usa ne astepta o femeie. Salbatica. Era nascuta in acel vest salbatic. Ne-a prezentat un concurs ce il desfasurau. Trebuia sa ne suim pe 2 porci mecanici cu care sa mergem in desert si sa vanam alti porci mecanici. Daca faceam 100 de puncte (20 de porci vanati) primeam o cina copioasa. Desigur, concursul avea un pret: 35 de euro.

Cum nu aveam ce face, ne-am suit pe porci, si am inceput sa le pocnim coarnele unul de celalalt. Asa functionau ei, pe baza unui principiu avansat al fizicii moderne, dinamul. Porcul lui Unghi a fugit de nebun spre centrul orasului, urmarit de alti 2 porci mecanici. Am luat pusca, am inceput sa pocnesc coarnele si am luat-o la fuga spre ei. Din 3 gloante i-am luat pe amandoi.

Unghi s-a mai linistit, asa ca am pornit spre desert. Cum goneam noi cu vreo 10 km/ora, m-a intrebat cum de am fost de acord sa dau 350 de euro pe concursul asta. “Hmm, deci nu erau 35, ci 350 de euro.”, m-am gandit eu. “Asta e”, i-am zis. “Hai sa luam porcii si sa mancam bine macar”, am continuat.

Analizand harta, ne-am dat seama ca trebuia sa trecem peste doua sine de cale ferata. Nu gasisem niciun porc. Nu conta, mergeam dupa harta. Cand primul tren a aparut, am inceput sa pocnim din coarne mai repede. Nu vroiam sa fim facuti praf. Cand a aparut al doilea tren, am facut dreapta. Vazusem un alt porc mecanic. Fugea destul de repede.

Am ajuns in oras pe seara. Era forfota mare. Pe turla bisericii se vedeau ultimele raze de soare. Eram singur. Mi-am scos harta printata si am pornit in cautarea hostelului pe care pusesem ochii. Strazile erau impanzite de cabluri, muzica, oameni mascati. Cu greu, am reusit sa ajung la destinatie.

Hostelul avea forma de castel. De ce il facusera hostel? Nu puteau sa il intituleze castel? As fi vrut sa stau intr-un castel, dar nu era castel. Era hostel. La intrare ma astepta un baiat. M-a invitat politicos inauntru sa imi arate oferta. Interiorul aducea a spital, nu a castel. “Asta e”, m-am gandit eu. Daca e ieftin, e ok. Am intrat intr-o camera impreuna cu el. “Ce zici de asta?”, ma intreaba. “E faina. De ce are 3 paturi? Sunt singur”, il intreb eu. “Asta o avem. 60 de euro”, imi raspunde el.

M-a blocat. De ce as da 60 de euro sa stau intr-o camera cu 3 paturi? Daca as sta, cu siguranta m-as trezi noaptea din 2 in 2 ore sa imi schimb patul. Sunt banii mei, trebuie sa-i dorm. Am refuzat. “Bineee”, a zis el. Hai sa iti arat alta. “Ceva mai ieftin te rog”, am continuat eu.

Ne-am oprit in fata altei usi. Se auzeau zgomote inauntru. “Asta e. O vrei?”, ma intreaba din nou. “Ce-ar fi sa deschidem usa, sa vad cum arata?”, am completat eu. Am deschis-o. Avea doar 2 paturi. Intr-unul din ele stateau 2 copii mici, cam urati, iar in celalalt, alt copil mic. “Poti sta aici. 30 de euro.”, imi zice baiatul. “Unde exact?”, il intreb eu. “Cum unde? Cu ala mic. Ai loc”.

Hai da-o dreacu. De ce as sta in aceeasi camera cu 3 copii mici? Si urati?Am plecat fara sa ii mai zic nimic. In oras era tot aceeasi forfota. Am consultat harta si am pornit spre urmatorul hostel.

Cand m-am mutat in Chartres, am fost primit la catedrala de catre un preot. Am aflat ulterior ca el avea grija de oras, el avea grija de catedrala, el conducea orasul. Mi-a dat o camera de dormit in aripa de est a catedralei. Eram singur acolo, dar nu parea sa ma deranjeze acest lucru.

M-a rugat sa inspectez tunele de sub oras, pentru a vedea daca merita sa le promovam turistilor. Am coborat printr-un pasaj ascuns din beciul catedralei, cu frontala pe cap, si mi-am inceput plimbarea. Erau intunecate si friguroase, dar aveau o frumusete aparte. Arcadele mari ofereau o imagine extraordinara la lumina slaba a frontalei. Desi erau acolo de cateva sute de ani, nimic nu era daramat, totul fiind intr-o stare perfecta. Se puteau citi chiar si scrierile vechi de pe pereti. Mai mult decat atat, totul era extrem de curat, niciun sobolan sau paianjen nefacandu-si casa in acea zona.

Dupa o ora de plimbat am iesit la suprafata. M-am intalnit cu preotul si i-am povestit ce am gasit sub oras. Parea incantat. M-a invitat la o festivitate special organizata pentru locuitorii orasului, in aripa de nord a catedralei. Fiind prea multa lume, am decis sa mai dau o tura prin oras.

In dreptul unui pod m-am intalnit cu un pescar. Am inceput sa vorbim despre ceea ce se poate face in Chartres, despre tunele de sub oras, despre viata in general. La un moment dat m-a intrebat ce vreau sa pun in newsletter-ul pe care il voi trimite luna aceasta locuitorilor Frantei. Ah, nu v-am spus, jobul meu in Chartres era sa ma ocup de promovarea orasului. Ce job fain!

Cand a intrat in incapere un miros greu l-a izbit in nas, in nari, in ochi. Nu stia daca sa planga, sa stranute, sau sa isi sufle nasul. Ferestrele inchise straluceau sub razele soarelui ce abia isi facuse loc printre stelele ingramadite una intr-alta. Telefoanele stateau linistite in furci. Unde altundeva ar fi putut sta?

A deschis geamul si a lasat lumina sa intre in camera pustie. O raza de soare a inviat incaperea. Marul de pe masa incepuse sa danseze, haina din cui sa vibreze. Pana si soarecele de pe birou incepuse sa roada la tastatura. Ce prost! Tastatura nu e branza. Nici branza nu e branza. Branza e sconcs. Ce bine ca soarecele nu rodea un sconcs!

Orele au inceput sa treaca, nevrand sub niciun chip sa stea. Ce hoate. De ce nu ar fi stat si ele o secunda? Sau o ora poate. El mai casca, mai lua o gura de apa, mai respira o raza de soare. Ce altceva era de facut? Nimeni nu il deranja, nimeni nu indraznea sa ii perturbe starea de liniste si de relaxare. Cand soarele a renuntat sa mai redea umbre, a mancat si el ceva. Trebuia. Asa traiesc oamenii. A vazut el un documentar pe Discovery asa ca s-a decis sa manance. Ce obicei ciudat! Nu ar trebui sa existe mancatul singur. Provoaca singuratate si gandire. Ca si locuitul de unul singur de altfel.

Cand umbrele si-au facut aparitia totul s-a oprit. Sau aproape totul. Telefoanele au incetat, marul s-a oprit din dansat, haina din vibrat. Soarecele era lesinat pe podea. Inghitise tasta R si se resetase. Doar el mai continua sa miste. El, adica nu soarecele. Logic. Era o fiinta umana. Vazand ca nimeni in jurul lui nu mai avea chef de munca, a plecat. A plecat de unul singur ca si cand a venit. Si-a dat seama ce vineri excelenta a petrecut singur in birou. Si-a dat seama!